Ecou
Timpul este doar un ecou al memoriei. Memoria este doar un ecou al trecutului. Trecutul este doar un ecou al dorințelor. Dorințele sunt ecoul unui viitor probabil, dar nerealizat. Viitorul este un ecou al prezentului pe care nu îl conștientizăm pe deplin.
Dacă este să comprimăm întreg timpul cu tot ce s-a petrecut vreodată și tot ce se va mai petrece vreodată din momentul ăsta, ce am obține? Imaginează-ți. Straturi peste straturi de întâmplări, de războaie, de evoluții tehnologice, de iubiri, de părăsiri, de fericire și tristețe, ca într-un tablou. Ce am obține? Am observa că de la un punct încolo straturile încep să coincidă, culorile încep să se amestece în același loc, peisajele încep să semene, la fel și experiențele, sentimentele, reacțiile, luptele. Ca un ecou, unele pentru celelalte, toate cele ce au existat și vor exista vreodată sunt doar oglindiri. Sfârșitul tuturor se oglindește în începutul tuturor, moartea se oglindește în viață, lumina în întuneric, într-un ciclu care continuă veșnic, hrănindu-se din propriul proces. Realitatea pe care o credem fiecare din noi este doar o reflecție a unui timp creat.
Timpul, de fapt, nu există în mod liniar și independent de cel care îl “petrece”. Sigur, ne place să credem asta, ne păcălim că totul curge după legi pe care nu le putem controla, ne păcălim că realitatea așa-zis obiectivă este un construct dependent de timp și subiect și în afara oricărui control. De fapt, dacă suntem atenți, poate mai atenți decât am fost vreodată în viața noastră și cădem profund în interiorul ființei noastre, descoperim ceva extrem de interesant: timpul, realitatea nu există per se. Ceea ce noi numim timp și trecerea lui, ceea ce cunoaștem a fi realitatea obiectivă sunt de fapt ceea ce producem noi înșine.
Mintea umană creează povești. Și găsește plăcerea supremă în asta. Mintea se hrănește cu povești și perpetuează acest demers de cele mai multe ori inconștient. Dar uneori apar momente în viață în care ne putem plasa într-un loc privilegiat, un loc de unde totul apare clar, fără perdeaua iluziilor pe care suntem învățați să le țesem mereu. Când purtăm în noi dureri imense, când totul pare să își piardă sensul, când simțim că ne prăbușim și plângem în spatele unor uși închise, fără ca nimeni să nu știe, dacă suntem suficient de puternici avem de fapt o șansă unică să ajungem în acel loc privilegiat de unde visele se diluează. Pentru că atunci când cădem în noi atât de profund, timpul își pierde ecoul, realitatea își pierde sensul fals și pentru prima oară poate în viață vedem totul limpede.
Pentru prima oară observăm că tot ceea ce există în jur este o construcție în mod absolut dependentă de fiecare dintre fricile noastre, care sunt eminamente identice. Toate visele, toate experiențele oricărui om, toate credințele în dumnezei care cer diverse în religii diferite, dar cărora nu le place politica intervenționistă, toate tehnologiile în care ne pierdem în fiecare clipă, toate viețile noastre din momentul în care ne naștem, trecem prin școală, serviciu, întâmplări romantice, căsătorie, viață de familie cu copii, pensie și într-un final moarte, toate sunt, în mod fundamental, la fel. Toate sunt un ecou al celor ce au trecut din cele mai vechi timpuri și al celor ce vor veni milenii de acum încolo. De la exterior totul pare diferit, însă în interior este întotdeauna aceeași substanță a existenței care se autoperpetuează, ca un ecou.
Și atunci se impune o întrebare simplă: noi cine suntem? Da, fiecare din noi. Cine suntem? Cine ești tu? Ai impresia că ești special, că ești unic, că ți se cuvin mai multe decât altora, sau poate mai puține, că ești deasupra unora, sau sub alții? Cine ești tu? Visezi mai mult sau mai puțin decât alții, simți mai mult sau mai puțin, suferi mai mult sau mai puțin? Ești mai câștigat sau mai puțin câștigat decât sunt ceilalți? Ești mai talentat sau mai puțin talentat, ai mai multă sau mai puțină experiență, ești mai inteligent sau mai puțin inteligent, iubești mai mult sau mai puțin? Ai mai multe nevoi decât ceilalți sau mai puține? Cine ești până la urmă?
Privește omul de lângă tine, privește oamenii din jur, uită-te adânc în ochii și sufletul lor. Observă zâmbetul, tristețea, perseverența, înțelegerea, furia, gelozia, inteligența, idioția, observă poveștile create de fiecare din ei, speranțele lor, visele, mulțumirea sau nemulțumirea de sine, ce au și ce ar dori să aibă, ce cred sau nu cred, ce îi doare și ce nu.
Acum ridică-te. Uită-te în oglindă și urlă din toți plămânii, prin toate sufletele pe care le-ai observat. Ce vezi? Cine ești tu până la urmă?
Imagine originală de: https://www.deviantart.com/lusidus