Joc de umbre
Viața, cu tot ceea ce ține ea este cea mai mare aventură a descoperirii pe care o putem avea.
Pendulăm necontenit între lumină și întuneric, într-un slalom imperfect către absolut. Și între momentele majoritare de banalitate, ne regăsim uneori în clipe pe care, oricât ne-am fi străduit să le prezicem, nu le putem bănui.
Iar în acele clipe, dacă avem toată atenția conectată în punctul de maximă tensiune, care de multe ori îmbină planul senzorial cu cel rațional, avem ocazia să învățăm cele mai mari lecții, care sunt și cele adevărate.
Ca ființe umane, capabile de abstractizare suntem dispuși prin excelență la acte iraționale, în mod paradoxal. Suntem învățați de timpuriu că emoțiile și gândirea sunt două dimensiuni separate care în bătaia timpului duc o luptă în noi pentru supremație, creând o cruntă disonanță cognitivă.
Însă în rarele situații, când experiențele prin care trecem reprezintă o provocare, iar intensitatea proceselor psihice și emoționale crește exponențial, dacă suntem atenți, putem sesiza că nu există niciun fel de separare între capacitatea emoțională și aceea a gândirii.
Ca două fețe ale aceleași monede, sentimentele și gândurile fac parte de fapt din același întreg, cu funcții diferite, dar complementare. Odată conștientizată pe deplin această realitate, avem posibilitatea să vedem multe aspecte ale trăirii noastre într-un mod mult mai limpede, ca și cum o perdea s-a îndepărtat de pe ochii minții.
Și acesta este de fapt un instinct vital. Este o totalitate care oferă sens tuturor întâmplărilor din viața noastră. Pentru că atunci când simțirea și rațiunea sunt în echilibru și colaborează pentru aceleași scopuri, tot drumul care ne așteaptă mai departe devine parte din noi și într-un fel putem spune că ne simțim acasă. Iar aceasta este o abilitate care nu trebuie pierdută.
Pentru că în final, întunericul este pântecul în care toate lucrurile se nasc. Lumina este semnul de exit de la capătul tunelului. Iar ce avem între este doar un joc de umbre.