În cheia cunoașterii

Pe trepidantul portativ al vieții, cheia cunoașterii reprezintă registrul acut al trăirii. Tot ceea ce înfăptuim din copilărie, până la maturitate și apoi sfârșind în inexorabilul prag al timpului se leagă într-un fel sau altul de cunoastere. Și deși acest proces continuu slăbește în forță și calitate pentru mulți oameni și în multe aspecte, el ne susține și ne determină în fiecare moment trăit, începând chiar cu educația pe care o primim în familie și apoi în școală.

De la educația libertății

Deși am adresat problema educației în articolele Caria de minte I și Caria de minte II, precum și recent în Neînduplecatul BAC, ea rămâne mereu deschisă, atât timp cât efectele negative nu sunt atenuate, ba din contră aș spune, se înmulțesc.

Se spune mereu că în prezent educația joacă un rol important. A fost sau va fi vreun moment din istoria civilizată a omenirii când educația să nu fii jucat sau să nu joace un rol important? Pe fond, educarea are mereu un rol major pentru oameni, dar la fel de îndreptățit pot să întreb dacă acest rol mai este luat în considerare. Fiindcă nu văd în acest moment, în societatea românească, bunăoară, un interes profund pentru o schimbare pozitivă în sistemul educativ. Și nici în societatea mondială, dacă este să fiu sincer.

Există prea multe școli, sau prea puține? În acest moment al prezentului nu este relevantă cantitatea, ci mai degrabă, ceea ce contează fiind calitatea învățării și a predării, pentru că în primul rând, o educație corespunzătoare este aceea care îl face pe om liber. Dincolo de informații, un individ trebuie să învețe să își pună întrebări și sub nicio formă, niciodată să nu își cenzureze capacitatea de a gândi și mai ales de a exprima ceea ce gândește asupra lucrurilor vieții. Totodată, el trebuie să știe că a fi liber nu înseamnă a fi libertin, ci a fi responsabil și ordonat. „Libertatea nu există fără ordine. Acestea două merg împreună. Dacă nu puteți avea ordine, nu puteți avea libertate. Cele două sunt inseparabile. Dacă spuneți: <<eu vreau să fac ce-mi place, mă voi duce să prânzesc când voi avea chef; voi intra în casă când îmi place>> – atunci creați dezordine. Trebuie să luați în considerare ce vor și alți oameni.” (Jiddu Krishnamurti, Despre educație, p. 145).

Educația trebuie să descopere în om, încă de la cei mai fragezi ani, capacitatea unei atenții sporite la tot ceea ce se întâmplă în jur și la propria persoană. Această atenție ascuțită dezvoltă sensibilitatea ființei și libertatea de a observa și căuta răspunsuri fără o măsură de constrângere. „Când vi se spune ce să faceți – ce să gândiți, ce să ascultați, ce să urmați – știți ce produce asta în mintea dvs.? Mintea dvs. devine buimacă, își pierde inițiativa, voiciunea. Această impunere din afară a disciplinei face mintea neghioabă, vă face să vă conformați, să imitați. Dar dacă vă disciplinați prin observare, prin ascultare, fiind respectuoși, fiind foarte chibzuiți – din această observare, din această ascultare, din această considerație pentru ceilalți, vine ordinea. Unde există ordine, există întotdeauna libertate. Dacă strigați, vorbiți, nu puteți auzi ce spun alții. Puteți auzi limpede numai când stați liniștiți, când dați atenție.” (op. cit.).

Deci mai presus de toate, educația trebuie să dezvolte un individ liber și nesupus. Iar educatorii, învățătorii, profesorii trebuie să fie ghidurile mergerii-împreună pe calea învățării a celor tineri. Nicidecum aceștia nu trebuie să se stabilească pe o poziție superioară, fiindcă astfel, procesul de educare este din start unul greșit, iar învățăceii se vor fi obișnuit cu acest statut care blochează creativitatea și tulbură mintea limpede. Cunoastere-a este opusul categoric al constrângerii și aliatul esențial al inteligenței. Unde există constrângere, nu există inteligență, în totalitatea ei.

La maturitatea cunoașterii

În Biblie este un pasaj foarte interesant și relevant pentru discuția noastră, în Epistola Întâi către Corinteni a Sf. Apostol Pavel, la capitolul 13, versetul 11:

Corinteni 13:11 – „Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil; judecam ca un copil; dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului.”

Desigur, acest pasaj, luat separat, poate fi interpretat după înțelegerea sau voința fiecăruia. Însă având în vedere contextul care îl determină, nu pot să fac abstracție de sensul lui inițial, pe care îl găsim dacă citim întreg capitolul 13 din Corinteni I.

Cunoastere-a începe de la primele scâncete ale copilului la ivirea unei lumi noi și continuă pe tot parcursul vieții, trecând de mai multe ori prin diferite etape. Una dintre cele mai importante etape este aceea care face trecerea de la copil la tânărul adult, sau după cum spune și versetul „când m-am făcut bărbat” (după alte variante, „când m-am făcut mare”). Acolo apare alt potențial, iar dezvoltarea individului va lua în considerare noi aspecte ale lumii trăite, care se relevă treptat în decursul anilor, lepădând din înțelegerile vechi și arborând noi sensuri și explicații pentru cele observate și experimentate.

Este etapa maturității cunoașterii, când gândirea are capacitatea de a se eleva, de a face conexiuni relevante între lucruri și realități și de a compune răspunsuri la problemele ce apar. Este perioada filozofică a vieții, poate cea mai lungă și cea mai bogată în dezvoltarea inteligenței unui individ și aici desigur, unul din cele mai importante roluri, dar nu singurul, îl are educația în mediul școlar despre care am vorbit mai sus. Aceasta este perioada în care se caută perfecțiunea, dar care prin tocmai faptul că nu se găsește, determină dezvoltarea conștiinței și sporirea cunoașterii.

Sensul lucrurilor și cunoastere

În realitate, perfecțiunea nu există! Și tocmai această dinamică a tinderii către perfecțiune determină cunoastere-a. A vrea să cunoști ceva în mod perfect este imposibil și ar însemna să stăpânești acel lucru, să îl controlezi, ori nimeni dintre noi nu are această putere. Dacă ar fi să aleg să tind spre perfecțiunea cunoașterii a ceva, cred că aceasta ar fi lumea în care trăim și sensul lucrurilor care se întâmplă în ea. Însă noi, oamenii, ne străduim să fim supremii imperfecți, prin imersiunea în faptele simple ale lumii înconjurătoare. Din cenușa gândirii profunde naștem licurici ai libertății de spirit. Ivim ca niște vlăstare după ploaie, vrând să atingem cerul, apoi ne alungim și ne aplecăm spre pământ, născând fructe dulci, pentru ca în cele din urmă să cunoaștem ultima lecție înainte de vântul toamnei: limita noastră supremă.