Caria de minte II

Preambul:
Am stat și m-am gândit mult timp dacă mai are rost să scriu această parte a doua la articolul precedent… În fond și la urma urmei, pe cine interesează problema educației? Pe cei care sunt acum la liceu, când în mare parte atitudinea lor este de a respinge „sistemul”, pe cei care au dat deja Bac-ul, indiferent dacă au absolvit sau nu, când sunt suprasaturați de toate aceste „verificări”, pe cei care sunt studenți la facultate, într-o formă sau alta, când se confruntă zi de zi cu anumite tipuri de condiționări, pe cei care lucrează și atunci când ajung acasă tot ce vor să facă este să se relaxeze, pe cei bătrâni, când toată grija lor se îndreaptă înspre ziua de mâine? Nu! Această continuare a articolului precedent o scriu pentru mine, din dorința de a așeza premisele unei retrospective pentru viitorul apropiat. Dacă te găsești aici și te interesează subiectul ești bine-venit. Dacă nu, îți urez drum bun în continuare.

Partea II.
Elemente ale procesului educațional.
Există o etapă în viața unui om, când conștiința lui se comportă precum un burete, absoarbe tot ce i se dă din jur, fără discernământ, doar pentru a fi catalogat și sedimentat adânc în cugetul acestuia. Din acest punct de vedere putem vorbi și de o anumită amprentă a cugetului, unică pentru fiecare individ în parte. Etapa aceasta de care vorbesc are capătul de vârstă undeva între 15 și 18 ani, moment în care omul ar trebui să fie complet conștient de sine, de mediul și de anturajul în care trăiește, de libertatea lui de alegere și de cauzalitatea relațiilor dintre el și semenii lui. Educația, în această etapă se desfășoară în două stadii la fel de importante și anume, educația în familie și în școală, care merg sau ar trebui să meargă împreună întru dezvoltarea armonioasă și naturală a individului.

De multe ori, când ne gândim la educație, atenția noastră se îndreaptă în mod special către școală și învățare, mai precis informație acumulată în urma ciclurilor de învățământ. Însă educația începe cu adevărat în familie și reprezintă, mai înainte de toate, modul în care învățăm sau suntem învățați să ne trăim viața și să relaționăm cu ceilalți, de la cele mai mici lucruri, până la cele mai mari, toate având o semnificație aparte în formarea caracterului și spiritului nostru. Un preot din Bavaria secolului 19, pe numele său Sebastian Kneipp a scris o lucrare intitulată „Așa ar trebui să trăiți„, în care descrie foarte simplu și logic elementele unei terapii a ordinii, legându-se de felul în care ne îmbrăcăm, de felul în care dormim și ne alimentăm, de locul în care dormim și ne desfășurăm activitatea, de modul în care ar trebui să decurgă educația. El spune: „foarte curând, copiii vor trebui să învețe cum să se comporte când vor avea de înfruntat greutățile vieții. Dar ei nu trebuie supuși la un efort prea mare, nu trebuie obligați să muncească prea mult și prea greu, căci, fiind prea obosiți, se pipernicesc în loc să crească mari și sănătoși. Dacă omul învață, pe pielea lui, mai degrabă răul decât binele, cât de ușor îl va putea duce la pierzanie o educație nefericită! Educatoarele slabe, în special mamele, pot crea lesne baza unei dezvoltări greșite. Fericiți copiii ai căror părinți sunt buni educatori și-i cresc așa cum trebuie, conștienți de înalta și dificila lor îndatorire de a-i forma moral și spiritual (…)”.

Părinții dețin rolul cel mai important în viața unui om și scriu acest cuvânt într-o notă relativă, fiindcă orice figură parentală, în lipsa acestora, capătă rolul extraordinar de părinte. Aceștia sunt formatorii primari ai caracterului adultului de mâine, sunt cei dintâi care așează imensele informații din mediul înconjurător, absorbite la viteze impresionante, în forme potrivite, în „vasele fondatoare” ale ființei umane. Fără părinți, puține persoane reușesc să se dezvolte cum trebuie. Dar iarăși, în prezența unor părinți de-naturați, poate și mai puține ajung să evolueze armonios, iar păcatul cel mai mare este că transmit această denaturare mai departe, la fel cum și lor le-a fost transmisă, ca într-un ciclu vicios. Să mă fac bine înțeles: un părinte denaturat nu este numai acela agresiv sau nepăsător față de copil, ci și acela care învață copilul lucruri necorespunzătoare cu normalitatea, așa cum o înțeleg eu că trebuie să fie, învață cum să furi (fizic sau intelectual), cum să te bați, cum să fii viclean și să profiți de ceilalți, cum să distrugi mai degrabă decât să creezi, cum să-ți faci loc printre ceilalți dând din coate, cum să rezolvi lucrurile pe căi ocolite, cum că nimeni nu îți este prieten, ci doar un mijloc de a obține ceva, etc. Nimic mai trist decât o educație familială proastă!

Plecând de la aceasta, ajungem într-un punct de intersecție cu școala, primele clase din ceea ce este o lungă etapă educațională. Aici, părinții, încă dețin un rol extrem de important, care presupune echidistanță și știința de a nu se plasa la extreme, fiindcă nici presiunea exagerată asupra procesului de învățare, nici relaxarea totală nu reprezintă elemente ajutătoare pentru copil. Și iarăși, cel mai bine afirmă Sebastian Kneipp când spune: „Copiii încep şcoala cam pe la 6 ani. În general, sunt capabili s-o facă, deoarece la această vârstă sunt suficient de dezvoltaţi fizic şi psihic. Totuşi, la 6 ani copiii sunt încă… copii. Dezvoltarea lor este foarte diferită, la 5-6 ani unii fiind mult mai dezvoltaţi decât alţii la 10 ani. Nu e bine ca psihicul să se dezvolte prea devreme şi prea iute, căci la copiii respectivi, trupul se îmbolnăveşte şi degenerează. Dacă li se dă prea mult de lucru, copiii nu se mai dezvoltă. Cerându-le exagerat de mult, şcoala devine o povară şi nu te mai poţi aştepta să fie temeinici. Când, în fond, copiii ar trebui să fie entuziaşti şi să dorească să înveţe cât mai multe. Atenţie, deci: copiii învaţă cu plăcere, dar să nu dureze mult. Şi să nu se insiste cu una şi aceeaşi materie. Mintea lor va fi supraîncărcată şi se va toci. Suprasolicitarea minţii să nu împiedice dezvoltarea copilului şi să nu ducă la degradarea sănătăţii sale fizice!”. În viziunea lui Kneipp, secolul 19 pare mai actual ca nicicând!

Există mulți părinți ce încă nu înțeleg lucrurile elementare care cântăresc puternic în formarea viitorului profil psihologic și cultural al copilului lor. Propriile lor dorințe le proiectează asupra copilului, dând la o parte aspectul crucial ce ține de învățarea și asumarea unei alegeri cu anumite consecințe, pozitive sau negative.

În școală, confruntarea principală nu este cea cu sistemul de învățământ, ci mai degrabă cu purtătorii legitimați ai acestuia, profesorii. Și spun acest lucru, fiindcă de multe ori, chiar dacă sistemul este viciat, mai ales destructiv decât constructiv, profesorii sunt cei care pot până la urmă să schimbe „cheia” în care sunt predate cunoștințele, asta numai dacă sunt profesori cu adevărat buni și potriviți vocațional cu această profesie. Însă, din păcate, alteori lucrurile stau exact invers, însemnând că nu numai că profesorii adoptă în mod riguros un sistem lacunar de predare, dar îl exacerbează peste limită, îl sistematizează mai mult decât este el deja și un astfel de lucru nu poate decât să dea naștere unor „monștrii educaționali”. Mă tem de oamenii care sistematizează la extrem, fiindcă adeseori, aceștia sunt cei mai favorabili candidați pentru statutul de dictatori!

Școala trebuie să constituie opera supremă de alcătuire a unui adult liber, inteligent și creativ, iar în procesul de educație în sine nu au ce căuta egoismul și pretenția de superioritate. De asemenea, nu își au locul regulile stupide și complet inutile care nu numai că nu îl învață pe „ucenic” ceva anume, dar îl determină să respingă tot ceea ce înseamnă sau ar trebui să însemne Școala. Poate vi se pare un lucru mic, dar cum este posibil să dai afară sau să nu accepți să intre la ore un elev care a întârziat? Ce spune asta despre profesorul care apelează la astfel de măsuri, până la urmă coercitive? Transmisia psihologică într-un asemenea caz este în mod subliminal una foarte clară: „vreau să urăști materia asta„, „nu vreau să te învăț nimic„, „eu sunt șeful, tu ești subordonatul, mă vei asculta„, „vreau să îți fie teamă de mine„, „trebuie să fii crud în viață dacă vrei ca oamenii să te asculte„. Totodată, cum este posibil ca un profesor să urle la elevii sau studenții săi, sau să fie agresiv verbal față de aceștia? Sunt nenumărate astfel de exemple, am expus doar două dintre cele mai mici, dar mă îndoiesc profund că așa trebuie educată o ființă umană! Știu cazuri de studenți care au intrat în conflict cu profesorii doar pentru că aveau idei mult mai bune decât aceștia. Profesorii ar trebui să fie bucuroși pentru că există astfel de tineri inteligenți și creativi. Asistăm așadar la o înăbușire generalizată a puterii umane de a crea și a se dezvolta firesc din partea unor persoane și a unui învățământ care ar trebui să procedeze exact invers, iar profesorii care încă sunt ceea ce ar trebui să fie și demni să poarte această titulatură, devin treptat o minoritate.

Educația, în genere, a devenit o industrie! Nu are legătură doar cu România, ci cu întregul „sat global”. Este o industrie prosperă, trebuie să recunosc, însă efectele perverse au început deja să apară. Educația nu este numai procesul educațional care începe în frageda copilărie și se termină odată cu încheierea ultimului ciclu de învățământ ales. Nu! Educația este viața pe care o trăim fiecare dintre noi și cu toții deodată, este suma în continuă creștere a biografiilor fiecăruia dintre noi, aceea care se ramnifică în nenumărate domenii ale lumii acesteia, inclusiv în economie. Te-ai gândit până acum, că poate una din cauzele acestei Recesiuni globale este și o potențială recesiune educațională? Că aceste creiere pe care le avem „din dotare” au carii, sunt roase de elemente negative acumulate de-a lungul timpului? Și că tocmai de aceea, nu mai sunt capabile de a găsi soluții viabile, de a inova sau de a face legături relevante între informații, pentru a putea înțelege situațiile care de multe ori ne depășesc?

Tot ceea ce se petrece astăzi angrenează evenimente ale viitorului apropiat din ce în ce mai sălbatice. Putem să fim oricât de indiferenți vrem, oricât de încrezători în puterea proprie de a ne făuri o viață bună, căci nu suntem izolați de ceilalți și cu siguranță nu suntem izolați de ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Vrând nevrând suntem duși de un val pe care cei mai mulți dintre noi nu îl conștientizează! Pe ce fel de mal vom ajunge în scurt timp…?

Referințe:
archive.org;
Formula AS, Anul 2003, Nr. 567, „Terapia Ordinii„.

2 comments on “Caria de minte II

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.