Tonul răgușit al opiniei publice

Trăim vremuri destul de tulburi. Știu, expresia aceasta e uzitată, atât de uzitată încât și-a pierdut din valoare, s-a plafonat la simpla ei vehiculare orală. Vremurile sunt tulburi pentru toate civilizațiile de pretutindeni, dar se resimte mai puternic pentru acelea care nu sunt pregătite câtuși de puțin pentru schimbările la care asistăm de cele mai multe ori inconștient astăzi. Ce face un popor într-o atare situație critică, de care depinde bunăstarea și dezvoltarea lui viitoare?

Suntem în România, anul 2011. Acum aproape 22 de ani a avut loc așa-zisa Revoluție. Spun așa-zisa pentru că în fapt nu a posedat cel mai important vector caracteristic unei revoluții și anume vectorul schimbării, adevărata schimbare. Ce s-a întâmplat în cazul României a fost doar o simplă mișcare de inerție odată cu deschiderea granițelor și pătrunderea sistemului de piață capitalist și doar în virtutea acestor elemente sine qua non al unei democrații cel puțin pe hârtie, țara a reușit să se schimbe în anumite privințe și pe anumite segmente. Însă cel mai important element care trebuia să se schimbe, așa cum e normal în cazul unei revoluții („instanță a unei mari schimbări a treburilor”) este mentalitatea colectivă, comportamentul public vis-a-vis de o stare anume a lucrurilor la un anume timp dat, sau acel „complex de preferințe exprimate de un număr semnificativ de persoane cu privire la o problemă de importanță generală” (Bernard C. Hennessey, 1981) – opinia publică.

Nu vreau să intru în teorii legate de această sintagmă, încerc să păstrez un cadru cât mai concret, însă este necesar să menționez că opinia publică se cristalizează în jurul a patru factori importanți: o problemă existentă, un număr majoritar de indivizi cu păreri asupra problemei, un consens legat de măcar câteva dintre aceste păreri, influență directă sau indirectă exercitată de acest consens. Cum stau lucrurile la noi? Primul factor există, fiind chiar o sumă de probleme de importanță majoră, iar un exemplu asupra căruia convine majoritatea cetățenilor este sistemul de asistență medicală (Healthcare), dar sigur puteți să vă gândiți și voi la alte exemple. Al doilea factor este și el prezent, mulți cetățeni sunt conștienți de aceste probleme sau măcar de câteva dintre ele cu care se confruntă personal. Următorii factori sunt cei care cred eu că lipsesc sau sunt disparați, ne-omogeni și astfel incapabili să contureze corespunzător opinia publică.

Deci, există un consens al opiniilor legate de o anumită problemă? Aparent am putea spune că da, toată lumea știe că sănătatea e la pământ sau că sistemul de învățământ are multe hibe sau că administrația publică taie mai multe frunze la câini decât panglici la proiecte fezabile, fiabile, concrete. Numai că nu e așa.  Alături de consens trebuie să fie și corespondență, coerență și utilitate a valorii de adevăr a unei stări de fapt a lucrurilor, pentru ca aceasta să iasă la lumină atât de acut încât să fie aproape imposibil de ignorat. Mai precis, să genereze acea influență directă sau indirectă de care vorbeam mai devreme. Măruntele, aproape uitatele proteste de anul trecut nu au făcut nimic mai mult decât să genereze subiecte de dezbătut pentru mass-media, nu au avut puterea nici măcar să-i convingă pe câțiva din guvernanți să regândească câteva din aspectele despre care se protesta.

E trist faptul că cea mai mare instanță a României este ignoranța generalizată, atât din partea societății, cât și a organelor de putere. Oamenii strigă de multe ori, dar tonul lor este răgușit, mesajul lor este întrerupt. Poate că ar trebui să începem să împrumutăm și noi câteva dintre principiile societăților străbătute de timpul mono-cronic, cum ar fi cele germanice sau anglo-saxone, asta fără a nega sau mai degrabă vicia cultura de care aparținem. Mă întreb însă dacă se mai poate.