Case albe, oameni gri

În Viena am văzut un om care-și vopsea casa. Schimba culoarea verde, care de altfel părea curată, nouă, cu un indigo frumos, viu. M-am gândit atunci imediat la expresia neaoșă conform căreia „omul sfințește locul”. Culmea este că expresia românească se potrivea mai bine la austrieci decât la noi.

De multe ori, când mă uit de sus peste București simt nevoia să „astup” cu palma anumite unghiuri de percepție vizuală pentru a mă forța să definesc ceea ce este frumos la orașul acesta. Foarte rar îmi reușește acest lucru și doar în anumite locuri potrivite. Amprenta proiectelor comuniste este grea chiar și la peste 20 de ani de la Revoluția care nu a revoluționat nimic. Am invitat democrația la noi, odată cu economia de piața și implicit consumerismul feroce, însă la noi, acesta se centrează cel mai mult pe alimentație, din păcate. Apetitul pentru cultură este substituit, încă, de apetitul pentru hrană multă, poate și datorită privațiunilor din fosta eră de tristă amintire. În subsidiar, am impresia că în general oamenii s-au învățat să aștepte ca statul să le facă și să le dea de toate, de la (evident) alimente, până la locuințe, iar cei care încă au pretenția pentru educație și valori înalte sunt din ce în ce mai puțini. Foarte mulți oameni nu se mai îngrijesc de multe aspecte ale vieții lor, printre care vestimentația și sănătatea; primul vorbește despre simțul estetic, al doilea despre conștiința unei vieți îndelungate și prospere. Foarte mulți oameni trăiesc într-un automatism urât între serviciu și acasă și în general dorințele lor se omogenizează cu nevoile primare. Putem desigur, ca de altfel întotdeauna, să dăm vina pe conducătorii care nu reglează rotițele sistemului pentru a funcționa la un nivel mai mare și am avea dreptate, însă și noi suntem vinovați, ca făcând parte din ecuația societății, că perpetuăm apatia generalizată, despre care vorbea și Platon când spunea că „prețul apatiei în treburile publice este să fi condus de oameni răi„. Astăzi încă plătim această nepăsare totală, această stare de letargie profundă, iar generația care vine din urmă va suporta la rându-i consecințele.  A vrea să ai o viață sănătoasă și prosperă nu este totuna cu a face tot ce-ți stă în putință pentru a realiza acest țel, iar a-ți dori să fi înconjurat de frumos nu este egal cu a crea frumosul pentru tine și implicit pentru cei din jurul tău.

În aparență, simțul estetic nu pare ceva important, dar cum văd eu lucrurile, acest simț este responsabil atât pentru marile opere de artă, cât și pentru mediul urban înconjurător, plecând de la fiecare locuință și ajungând până la instituțiile publice și spațiile de recreere. Omul acela din Viena, despre care am adus vorba la începutul acestui articol, mi-a demonstrat că își dorește să fie înconjurat de frumos și că este capabil să-l creeze cu puțin efort. În București, nu văd doar blocuri cenușii, ci și case neîngrijite, scorojite, cu acoperișuri de tablă și geamuri murdare. Există un contrast bun în anumite zone, dar în același timp observ și un contrast grotesc care îmi repugnă în cele mai multe locuri. Nu există nicio reglementare corespunzătoare pentru spațiul arhitectural-urbanistic și pe deasupra fiecare are libertatea de a construi după ureche și chiar construiește în acest fel, călcând chiar și cele mai elementare coordonate ale simțului comun, în absența unei educații a esteticului și eticului.  Îmi mai găsesc confortul de multe ori când ninge. Măcar atunci orașul se luminează, se curățește într-un fel când zăpada acoperă cenușiul clădirilor. În schimb, când ninge, oamenii sunt cei care îmi par mai gri.