Românism – este sau nu? (continuare)

Nu pretind că m-am confruntat cu regimul comunist sau că înțeleg complet prin ce au trecut cei care au prins vremurile acelea, dar nici nu pot fi de acord cu persoanele care se pricep în a afirma că „tinereii” (cum aș fi eu, născut în 1985) nu au dreptul de a emite opinii sau de a avea cât de cât o înțelegere despre fostul sistem dictatorial al României.

Românii, ca națiune, nu au fost niciodată luptători, iar ca indivizi nu și-au consolidat decât pe alocuri voința de sorginte socială. Patriotismul românesc a existat atunci și numai atunci când elemente exterioare nocive au încercat să tulbure viața liniștită a locuitorilor acestui pământ, dar chiar și așa, spiritul de revoltă românesc s-a manifestat de mai multe ori doar verbal și de prea puține ori faptic. Nu pot fi în totalitate de acord cu Constantin Rădulescu Motru care spunea că românii sunt caracterizați mai degrabă de un spirit gregar, dar nici la capitolul sociabilitate nu ne-am situat prea bine. Noi, românii, suntem un tip paradoxal de naționalitate, determinat de contraste puternice vizibile în societatea noastră, iar dacă a existat o urmă de solidaritate prielnică pentru această națiune, ea a fost de-a dreptul cocoșată în timpul comunismului. Nici capitalismul de după 1989 nu l-am înghițit prea bine și rămâne în continuare unul primitiv, în timp ce mulți alții încă suspină după „vremea trecută” iar unii fac alergie numai când aud de cuvântul patrie. Ideea națională rezidă încă undeva adânc în inconștientul colectiv, de unde și o mentalitate românească profund viciată, care se îndulcește în continuare cu circ, că pâinea e mai scumpă. Întotdeauna dăm vina pe clasa politică pentru situația dramatică a țării și de prea puține ori ne gândim la bârna din ochiul nostru. Desigur că politicienii nu sunt absolviți de vină și aici nu fac diferențieri pentru că toți, absolut toți, indiferent de partid sunt vinovați, dar oare ei nu sunt tot români, tot proveniți din sânul acestei națiuni, nu tot educație familială românească au primit? Clasa politică se va schimba în bine atunci când și poporul pe care îl conduce și îl reprezintă se va schimba în bine, se va trezi și va înțelege noțiunea de responsabilitate, pentru că fiecare român este în primul rând responsabil pentru el însuși, iar libertatea unuia nu se câștigă în detrimentul libertății celuilalt.

România consolidată geografic este o „tânără” de aproximativ 93 de ani, istoria nu ne-a scutit de greutăți, dar aceasta nu este o scuză ci o stare negativă care poate conduce către o posibilă de-naționalizare. Noi tot timpul ne mândrim cu trecutul, fie că este definit de personaje ilustre, fie de evenimente, rare, eroice dar cred că până nu o să avem puterea să privim și înainte, să producem un „Nou”, specific românesc, nu o să putem progresa, mai degrabă invers. Mândria aceasta este specifică unui popor care stagnează, încă în curs de dezvoltare și care nu deține prea multe elemente tipice actuale care să omogenizeze conceptul de apartenență, decât un hățiș al timpului trecut în care rătăcim de prea multă vreme. Când vom păși înainte? Când vom începe să fim mai fericiți ca indivizi și implicit ca națiune?

Ziua de 1 decembrie este un simbol important pentru România și desigur că nu ar trebui să dispară sub nicio formă, la fel cum nu ar trebui să dispară nici repere ale trecutului, fiindcă pe ele se poate construi o idee de națiune, dar mai important este ca acestea să nu contureze o stare de nostalgie. Ziua Națională în prezent se rezumă doar la defilări de tancuri pe sub Arcul de Triumf și emisiuni care să difuzeze evenimentele festive specifice, dar dacă ar fi să nu se întâmple aceste lucruri, cum ar simți oamenii această sărbătoare națională? Ar mai însemna ceva, ar mai avea vreun sens sau ar trece așa, ca orice altă zi din săptămână, poate doar cu un gând fugar „hm, azi e întâi decembrie…„? Trebuie să ne întrebăm fiecare de ce suntem români, ce vrem de la viitorul țării și de ce așteptăm mereu să facă alții schimbări în bine pentru noi pentru că, trist dar sincer, românismul, deocamdată, nu este așa cum cred eu că ar trebui să fie și este de dorit a fi așa cum nu este în prezent, unul puternic, sănătos și spre care să tindă fiecare dintre noi pentru ca societatea aceasta pe care o producem și care ne re-produce la rândul ei să evolueze.


1 thought on “Românism – este sau nu? (continuare)”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.