Românism – este sau nu?

România. Un teritoriu din Europa, mereu aflat în frământări sociale, economice și politice de-a lungul istoriei, aceasta este țara în care eu trăiesc de ~25 de ani. Născut dintr-o coliziune a două civilizații antice – una dominatoare, Imperiul Roman, cealaltă non-expansionistă, civilizația dacică – poporul român a moștenit un trist destin conflictual peste cele aproximativ două milenii de existență în spațiul carpato-dunăreano-pontic. Și ca un rezultat nefericit al dezvoltării comunităților omenești în timp, acest spațiu a alimentat, în mod special în prima „epocă” românească, dorința aprigă a invadatorilor de a-l poseda. Așadar, de la bun început, sentimentul de apartenență al românilor la acest teritoriu geografic-cultural a împrumutat o caracteristică importantă și anume: defensiva. Fie că a fost vorba de popoare barbare, fie că mai târziu au fost otomanii, austro-ungarii, rușii, am impresia că românii s-au situat mereu la granița dintre identitate și dezbinare, încercând să se consolideze de fiecare dată, doar pentru a fi separați la scurt timp . Existența de secole a trei teritorii – conduse independent sau de multe ori vasale unei puteri mai mari – și aici mă refer la Țara Românească, Moldova și Transilvania, a generat o identificare puternică locală a populației cu spațiul respectiv. Pot spune, astfel, că în decursul istoriei s-au consolidat, din punct de vedere psihologic, „popoarele române”, spre deosebire de Români, ca întreg.

Unirea definitivă sau începutul nașterii României ca stat, din 1 Decembrie 1918, a reprezentat un efort îndelung și chinuitor de a consolida identitatea românească, dar îndeosebi și mai întâi din punct de vedere geografic. Afirmația lui Iuliu Maniu, din acea vreme, că „nu se poate ca într-o singură zi, sau într-o singură oră, sau într-un moment dat, să punem la o parte o stare de lucruri veche și să înfăptuim una nouă” a fost cât se poate de corectă, dar din păcate, așa cum au stat lucrurile mai departe, tranziția la care se referea Iuliu Maniu și care este în mod clar una psihologică, nu s-a desfășurat în mod corespunzător sau nu s-a întâmplat deloc sau, mai degrabă, a avut loc într-un interval de timp mult prea mare pentru a nu produce efecte perverse de masă, care se pot observa și astăzi.

Perioada regală a României, așa cum văd eu lucrurile, fără a fi monarhist, a fost momentul cel mai potrivit pentru a contura un românism veritabil, ca o șansă după atâtea secole de conflicte interioare. Din păcate, istoria a avut alt plan, iar scurta și înfloritoarea monarhie a culminat cu un regim pregătitor socialismului ce avea să pătrundă țara în modul cel mai brutal posibil și pe toate dimensiunile. Ca o palmă aprigă peste obrazul cutezător al poporului român, în încercarea sa de omogenizare, comunismul a reușit în cele câteva decenii de opresiune să conducă într-o umbră adâncă psihicul colectiv românesc. Și la fel ca florile ce nu cresc fără soare și apă, românii au fost lipsiți de buna măsură a acelor elemente necesare dezvoltării, ca indivizi, deci implicit ca societate.

VA URMA