Minunata lume a hipermarket-urilor

Muzica dimineţii mă striga uşor la marea sărbătoare a luminii. Cu ochii întredeschişi am primit o rază de soare ca o subtilă înţepătură, apoi m-am trezit. Afară era o zi frumoasă de sfârşit de noiembrie, nici prea frig, nici prea cald. Aceleaşi străzi cenuşii, acelaşi cer deasupra noastră, acelaşi vânt ca întotdeauna, de ani, de secole chiar. Totul părea normal. Părea…

Am ieşit din casă cu bucuria aceasta, că sunt un om normal, ca toţi ceilalţi şi că lumea noastră este un loc natural, plin de frumos, aşa cum l-a lăsat Providenţa atunci când l-a plămădit din acea supă primordială de dinaintea universului. Am luat tramvaiul, nici acum nu-mi amintesc de ce, însă îmi amintesc că dinăuntru am zărit în depărtare o clădire imensă, nu atât în înălţime cât în lungime. Se întindea ca un mastodont de unde oamenii intrau şi ieşeau cu zecile, cu pungi de tot felul, unii cu mai multe, alţii cu mai puţine, dar niciunuia nu-i lipsea cel puţin una.

Curiozitatea m-a împins mai departe şi mi-am făcut curaj să intru şi eu. M-am apropiat cu teama firească a necunoscutului şi am trecut cu băgare de seamă pragul. Wow! Doamne Dumnezeule mare, unde am intrat? A fost prima întrebare care s-a ivit în mintea mea deja confuză. Multitudinea de culori, sunete şi forme era ameţitoare. A trebuit să mă sprijin uşor de un perete ca să-mi revin. După aproape un minut am început să mă mişc, dar încă temător, ca nu cumva să mă dezechilibrez şi să cad, să mă fac de râs în faţa atâtor oameni. Era o altă lume la care, recunosc, m-am adaptat destul de repede. După zece minute eram „de-al casei”. Urmărind cu atenţie obiceiurile celorlalţi am descoperit cum să mă descurc în această nouă lume. Astfel am aflat că poziţia corpului variază de la om la om, la fel şi mimica, în funcţie de cantitatea de bani pe care o posedă fiecare. Cu cât „fondurile” sunt mai mari cu atât poziţia corpului este mai dreaptă, capul uşor ridicat de la direcţia orizontului, iar sprânceana de la ochiul stâng cu atât mai ridicată. Din această perspectivă pot spune că eu mergeam uşor cocoşat şi cu sprânceana de-a dreptul lăsată. Deh, nu mă pregătisem dinainte, iar prin buzunarele mele adia vântul…

Nu ştiu de ce, dar totul începea să mi se pară cunoscut. Am văzut acolo şi zone special delimitate, unde oamenii puteau să mănânce, să bea şi să râdă. Avea loc, recunosc, un proces de socializare destul de interesant, în funcţie şi de distribuitorul de fast-food din fiecare zonă. Era o adevărată întrecere, cu cât serviciul oferit era de o mai bună calitate şi mai bine prezentat, cu atât oamenii păreau mai fericiţi. Apoi, printre nenumăratele rafturi cu produse, aş zice că te poţi rătăci, dacă nu ar exista indicatori care să dirijeze oarecum circulaţia maşinilor… Vreau să spun a oamenilor….! Produsele sunt din toate categoriile: de la legume, fructe, carne şi pâine până la parfumuri, haine, cd-uri şi computere.

Am stat un ceas, două, nici nu mai ştiu. În interiorul acelei lumi totul părea atemporal. Mă simţeam ca o rotiţă la imensul agregat pe care-l presupunea dimensiunea în care intrasem şi fără să vreau am observat cum postura şi mimica mea s-au schimbat fără să pot să mă controlez. M-am îndreptat de spate, iar sprânceana de la ochiul stâng dădea uşor să se ridice, cu toate că buzunarele erau încă bântuite de vânt. Astfel am emis o nouă ipoteză: cu cât trece mai mult timp, cu atât comportamentul locuitorilor se uniformizează, independent de puterea financiară. Am început să mă simt ciudat, ca şi cum altcineva prelua controlul încet asupra conştiinţei mele. Nu mai spun că am început să mă enervez pentru faptul că nu luasem bani de-acasă, i-aş fi cheltuit cu siguranţă pe vreun nimic, ceva nefolositor, dar care să menţină trează dorinţa de a cumpăra.

Dintr-o dată, ca o străfulgerare, am avut o revelație. M-am grăbit atunci să găsesc ieşirea. Mă uitam disperat la indicatoare, rătăcind printre rafturi ca un şoarece într-un labirint. Când am găsit în sfârşit calea spre ieşire, am realizat un lucru îngrozitor. În coşul meu de cumpărături era o carte. Dar cum? De unde? Nici nu-mi aminteam să o fi pus acolo, iar „gurile iadului” s-au dezvelit în faţa mea: cozile imense la care trebuia să stea fiecare pentru a plăti produsele. Am simţit că mă ia din nou ameţeala aşa că am scuturat bine din cap şi am pornit îndărăt să înapoiez cartea.

Am ieşit într-un sfârşit afară şi fără să mă uit înapoi am pornit grăbit şi oarecum jenat spre casă, fiind, cred, singurul care a ieşit fără pungă. Pe drum m-am gândit din nou la ideea de normalitate şi totul îmi părea atât de pervers, însă o întrebare încă stăruia în mintea mea. Când am ajuns în dreptul uşii, acasă şi am scos cheia, mi-am adus aminte răspunsul la întrebarea mea: Hipermarket!