Epilog

Vine un timp pentru unii dintre noi când toată lumea se întoarce de-a-ndoaselea, când realitatea întreagă capătă un cu totul alt sens, la care nu ne gândeam vreodată. Și acesta este unul dintre cele mai profunde momente care poate să existe într-o viață de om.

Suntem o specie ciudată, noi, umanoizii. Avem impresia de cele mai multe ori că facem ceea ce trebuie pentru ceilalți, că iubim cum trebuie, că ne dedicăm cum trebuie, că sperăm și dorim cum trebuie, că învățăm din greșelile trecutului, că alegem cum trebuie. Nimic mai departe de adevăr, pentru că adevărul este că ne învârtim în cerc de cele mai multe ori, neputincioși în fața vrăjii pe care ne-am creat-o noi singuri. Într-adevăr, o specie ciudată…

De câte ori ne-am jurat sau promis că nu vom mai trece prin ceva care ne-a durut profund la un moment dat sau ne-a marcat negativ trăirea, de tot atâtea ori am repetat această alegere care a repetat ciclul suferinței. Iar aceasta este cea mai vie dovadă a unui masochism existențial în ceea ce ne privește.

Societatea este un bibelou de porțelan. Bibeloul este simbolul perfect a ceva care din afară pare frumos, fin, când de fapt, în esență totul este atât de fragil. Foarte mulți se bat cu pumnul în piept pentru principii, moralitate, corectitudine, caracter, însă este de ajuns o singură clipă, o singură privire, un singur gest, o singură săgeată care să ne lovească acolo de unde întregul nostru substrat se poate năvăli ca un vulcan încins. Cu toții avem un călcâi al lui Ahile, diferența consta în felul în care alegi să calci. Și toți trăim disonanța asta cognitivă, diferența între ceea ce societatea construită pe principii iluzorii ne cere și ceea ce toată ființa din noi urlă la un moment dat că am dori să se întâmple.

Partea tristă în tot ceea ce ne privește ca oameni este că suntem de-a dreptul stupizi. Căutăm fericirea, iubirea, adevărul și apoi când simțim că le-am găsit, ne retragem de frica celor din jur apropiați care în acel moment sunt chiar societatea de care vorbeam. Pentru că dăm piept cu iluzia generată de majoritate, aceea care îți aruncă principiile, moralitatea, corectitudinea și caracterul. „Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra”, sau cum era? Suntem extrem de confortabili și în ciuda a ceea ce preferăm să credem despre noi, tindem să alegem calea ușoară, ne complăcem în situații și alături de oameni care nu obiectează, care nu se ridică sau se revoltă, care trăiesc într-o continuă obișnuință și niciodată niciodată nu vor ieși din tiparul ales, pentru că la rândul lor sunt niște fricoși și prin excelență posesivi. Ar putea părea că își doresc să evolueze, dar de fapt ei nu fac decât să îți lărgească propria zonă de confort, totul sub pretextul că le pasă, că au intenții bune și că sunt răbdători cu orice li se întâmplă.

De-a dreptul dezamăgitor și dezarmant în toată povestea asta bizară este că nu realizăm atunci când dăm cu piciorul unor șanse pe care le-am dorit de foarte multă vreme. Nu realizăm decât atunci când este prea târziu ceea ce s-a întâmplat de fapt și ceea ce este probabil să nu mai aibă loc niciodată. Pentru că am fost lași. Și pentru că merităm tot ceea ce nu am dorit să ni se întâmple. Și pentru că unor șanse, unor momente, unor persoane nu ar trebui să le dăm drumul niciodată din mâinile noastre. Dar pentru asta, ar trebui să avem îndrăzneala de a da foc unei lumi întregi al cărei sens nu se mai potrivește. Tu ce curaj ai avea să faci asta? Cât ai putea să te ridici deasupra a orice presimți că va năvăli peste tine și în ciuda a orice orizont? Cât de mult ai fi în stare să sfidezi ordinea impusă? Cât de mult îți pasă să faci asta?

Tu ce ai fi dispus să plătești ca să dobândești fericirea?
Tu la ce ai renunța pentru iubire?
Tu cât de mult ai fi în stare să întorci lumea de-a-ndoaselea?