Unul, doua, trei, o mie…

Uneori memoria este suferința cea mai mare a omului, iar gândurile despre trecut sunt cele care atârnă cel mai greu. Uneori tot ce poți să îți dorești în acele momente este o ploaie care să te ascundă, sau un pahar de vin, două, trei, o mie, care să oprească timpul în loc și durerea trecerii fiecărei secunde.

Ce ciudat că avem impresia uneori că știm ce ne aduce viitorul, că anticipăm ce se poate întâmpla pe mai departe, peste o zi, o săptămână, o lună, câteva luni. Adevărul este că doar putem spera, putem plănui, putem crede ce se va întâmpla, dar de foarte multe ori primim niște palme din partea timpului. Tu în momentul acesta ai doar o idee despre ce crezi că îți va aduce ziua de mâine, bazată pe ceea ce s-a întâmplat până acum și pe clipa prezentă care confirmă, dar mâine este o nebuloasă de fapt. Orice este posibil, iar viitorul deține posibilități nelimitate.

Nimeni niciodată nu poate bănui că într-un moment neconștientizat, într-o zi oarecare, ceva se întâmplă, ceva ce te schimbă permanent, ceva ce va lăsa urme în tine o viață întreagă poate. O realizare nesperată, un job de vis, o persoană întâlnită. Pentru că lucrurile, uneori, pur și simplu se întâmplă, fără să intenționezi. Uneori poate, Universul intenționează pentru tine…

Ceea ce se petrece mai departe însă, depinde în totalitate de tine. Și dacă s-a întâmplat acel ceva și i-ai permis să intre în viața ta treptat –  în modul tău de a gândi, de a percepe sensul lumii, în modul de a aștepta a doua zi, în felul tău de a te așterne noaptea în somn și realizezi că locul acela în care te afli este unul bun, unul fericit poate, unul spre care în mod constant năzuiești, unul în care crești, care îți arată lucrurile cum nu le-ai gândit poate niciodată – ce faci?

Unii oameni sunt dispuși să treacă prin foc pentru a-și potrivi intenția cu aceea a Universului. Alții însă se întorc, se îndepărtează și se pierd treptat în negura memoriei.

Cei care rămân, cei care au curajul să înfrunte vijelia lumii sunt cei care sunt lăsați singuri pe câmpul de luptă în cele din urmă. Pentru că în realitate nu este de ajuns să vrei tu să schimbi o situație anume, să speri tu la visul de mâine, să crezi tu în ceea ce este puternic în sufletul tău, dacă toate astea nu te implică doar pe tine și dacă alegerile tale sunt intersectate cu alegerile celorlalți și depind de ele.

Și când bătălia este în toi, când totul pare să crească în intensitate, tocmai atunci te uiți în jur și îți dai seama că ești solitar și că ai luptat până atunci poate degeaba, ai ocrotit degeaba, ți-a păsat degeaba, ai făcut lucruri neștiute de nimeni poate, doar ca să înaintezi în acest teatru de război pe care ni-l servește viața. Și pentru ce?

Nimeni nu știe ce este în inima și mintea ta, chiar nimeni din jurul tău, în niciun fel de clipă, nicicând. Deci nimeni nu poate să știe nici că ai dus și duci o o luptă de o vreme. Pentru că de ceva vreme nimic nu mai este la fel. Pentru că nimic nu va mai fi la fel, oricât ai vrea tu, oricât ar crede sau spera unii, oricât nu ar înțelege alții nimic din ce se petrece.

Iar celor care judecă și au impresia că sunt curați, celor orbi și lipsiți de curaj, precum și celor aleși și care au câștigat în cele din urmă, să nu le spui nimic, niciodată din ceea ce zace în sufletul tău, de clipele prin care treci, de bătălia pe care, în ciuda faptului că ai rămas de unul singur, o vei duce în continuare, în alt mod, așteptând poate o ploaie care să te ascundă, sau un pahar de vin, două, trei, o mie…

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.