Liniștea

Oamenii caută liniștea în multe lucruri: o călătorie, o carte preferată, o plimbare prin parc, o urcare pe munte, o privire către mare. Însă când zgomotul este prea mare, uneori asurzitor, iar sursa se regăsește în tine, cum găsești liniștea?

Toți ne pricepem să le dăm sfaturi celorlalți, toți știm să spunem „liniștește-te”, de parcă asta ar rezolva vreodată ceva. Când vacarmul interior devine insuportabil, iar toată lumea pare întoarsă, cum să te liniștești? Prin ce resorturi în afară de a aștepta ca intensitatea să descrească?

Pentru unele persoane însă, liniștea este dobândită mult mai ușor. Explodează. Într-o clipă efemeră răstoarnă orice pentru a dobândi această liniște. Toate lucrurile care până atunci inflamau acest vacarm sunt ridicate de pe inimă și expuse oricui trebuie să asculte. Piatra a fost aruncată, nu contează către cine, în ce fel și cum afectează asta mai departe, important este că au scăpat. Și într-adevăr, în mod miraculos, aceste persoane se pot bucura din nou, pot zâmbi, pot râde, pot să se gândească la planuri viitoare sau să petreacă timp frumos alături de ceilalți. În ciuda memoriei stării anterioare și a tuturor întâmplărilor care au provocat-o și care încă rezidă într-o măsură, totul s-a liniștit de fapt. Au făcut ce era corect…

E interesant cum corectitudinea capătă definiții diferite în funcție de oamenii pe care îi întrebi, în funcție de experiențele avute, dar mai ales în funcție de cât de mult ne pasă de ceilalți. Ce este mai corect: să dai, sau să primești? Să consideri, sau să ignori? Să furi libertatea celuilalt de a decide, sau să decizi în locul lui?

Realitatea în care trăim este crudă de cele mai multe ori, iar demonii ei își înfig adânc colții în sufletul nostru. Liniștea este pentru cei de la celălalt capăt al podului însă un deziderat iluzoriu, o Fata Morgana a gândirii și simțirii lor. Iar pentru ei singura soluție este închiderea ușilor, fuga de lume și coborârea în profundul sinelui, acolo unde poate zace lecția cea mai importantă, deși suferința acestui drum parcurs poate să fie uneori insuportabilă. Dar: „Să nu știe nimeni ce răni te dor”, în cuvintele lui Octavian Goga.

Și în tot timpul acestei coborâri, cochilia omului umblă în virtutea inerției și a rutinei de zi cu zi. Nimeni nu bănuiește, nimeni nu simte, nimeni nu întreabă. Cu atât mai puțin cei care s-au liniștit deja, cei care cred că stau pe partea corectă a podului, cei care se bucură de respectabilitatea și moralitatea societății în care viețuim.

Iar oamenii care coboară rămân renegații acestei societăți, cei contestați, cei despre care nimeni, niciodată nu va înțelege cât de mult au putut să le pese. Ceasul lor, atunci când bate, mișcă întregul univers și sfidează orice reguli și conformisme, este liber și sincer.

Pentru că lupta lor este continuă, iar liniștea lor este furtuna…

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.