Clipa

O clipă. Atât este nevoie ca totul să se schimbe. O clipă ale cărei urmări te pot bântui mult timp, dacă nu chiar o viață întreagă.

O clipă spartă în frânturi de amintiri, de povești, de apropiere și cunoaștere, de împărtășiri, de vise, de speranțe, de gânduri și senzații. O clipă și totul se pierde…

Să te hrănești cu umbre, ce deznodământ crunt. Lumea de ieri era alta, tu erai altul, muzica se auzea altcumva, așteptarea serii se simțea altcumva. Era un sens nou și o lume care ți s-a ars pe retină și în suflet.

O clipă, indiferent cât de infimă, poate să îți dea impresia că durează o eternitate. Și cu asta ne păcălim de multe ori în viața asta, pentru că nimic nu este făcut să dureze, oricât ne-am dori asta. Un job, o relație, un loc, un fel de a fi. Ca o țigară din care nu mai rămâne decât scrumul.

Nu toate clipele merită. Dar de cele mai multe ori, atunci când merită, noi suntem vinovații. Pentru că nu știm să prețuim clipa, nu știm să o conștientizăm. Pentru că nu avem curajul să observăm că în clipa aceea noi suntem cei ce am dorit întotdeauna să fim, noi simțim ce întotdeauna am sperat să simțim. Și e bine acolo. Și a fost… doar o clipă.

Lumea de azi este îngropată în scrumul de ieri. Lumea de mâine va naște vlăstari noi.

Ca niște copii ne repezim să atingem orizontul. Ca niște bătrâni ne descleștăm cu greu de unde eram și privim înapoi.

Pentru că poate în urma noastră am lăsat răsăritul, iar în față, orizontul, ascunde un apus de soare.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.