Spleen de primăvară

dezgust, spleen, primavara

© gandurisinuante.ro

Nici nu știu cum să încep această postare… În orice caz, cititorule, dacă vrei să îți păstrezi o stare de spirit „pozitivă”, îți recomand să nu lecturezi rândurile următoare. Pentru că am să fiu extrem de „bacovian”. Am să vorbesc – punctat – despre dezgustul meu față de lucruri pe care probabil nu vrei să le auzi, sau nu ești dispus să le auzi acum.

  • Pentru că simt un dezgust acut față de oamenii proști. Sunt mai multe categorii, fără îndoială, însă cel mai mult mă dezgustă aceia care ignoră educația elementară. Mulți dintre ei sunt fericiți în sinea lor, pentru că nu se chinuie să înțeleagă lumea din jur, nu îi interesează să afle, să descopere, să cunoască realitatea în dimensiunea ei mai profundă. Nu citesc, nu caută însemnătatea diverselor lucruri, nu ascultă decât muzică de rahat și niciodată, dar niciodată nu s-ar duce la o piesă de teatru. Poate cea mai importantă trăsătură, care trece peste toate cele enumerate anterior și care ar fi de sine suficientă este că nu își pun întrebări! Deloc! Pentru că a-ți pune întrebări înseamnă a te educa singur, elementar despre însemnătatea lumii în care trăiești…
  • Simt dezgust față de oamenii aroganți, într-o măsură, uneori, poate mai mare decât față de proști. Aroganții sunt deștepți, de cele mai multe ori, însă nu sunt inteligenți! Pentru că inteligența presupune mult mai multe lucruri, printre care cel mai important: acuta sensibilitate în fața realității. Aroganța înseamnă asuprirea inteligenței și gârbovirea graduală a spiritului, fapt pentru care oamenii aroganți îmi sunt de-a dreptul antipatici.
  • Simt dezgust tot mai mult față de falsitatea generală, propagată într-un ritm infernal, ca o epidemie care devastează din temelii simțul realist. Tot mai multe relații inter-umane se fundamentează și se dezvoltă pe falsitate, pe iluzia caracterului omenesc. Falsitatea îți spune că ești prea bun pentru ceva anume sau te lasă în credința că ești incapabil să faci altceva, îți pune o mască de fier peste chip, iar tu te disociezi treptat de ceea ce ești cu adevărat. În loc să crești tu însuți, îți crești masca. Devii un simplu surogat!
  • Cel mai mult în ultimul timp simt un dezgust profund față de naivitatea aproape virotică. Există un curent al optimismului răspândit pretutindeni și cel mai mult se observă acest lucru în online. Este ca și cum te-ai lega la un ochi, pentru că nu îți place să vezi lucrurile urâte din lumea asta. Ei bine, lumea asta este rotundă și are două jumătăți: una a răului și cealaltă a binelui. Totul este dual în această existență și fără una dintre dimensiuni nu ar putea să existe nici cealaltă. Răul suprem are tot atâta legitimitate pe cât o are și binele suprem, pentru că aceasta este realitatea multimilenară a vieții pe acest Pământ. Asta nu înseamnă că ar trebui să devenim răi, ci pur și simplu să nu ignorăm răul sau urâtul, la fel cum nu am ignorat nici noaptea atunci când am căutat și am reușit să o iluminăm cu invențiile noastre. Tot în cadrul naivității generalizate intră și credulitatea, pe toate planurile. Politic, cei mai mulți oameni încă au impresia că își aleg conducătorii prin vot sau că „poate următorii vor fi mai buni”. Social, aproape nimeni nu își asumă responsabilitatea pentru spațiul public și aproape toți așteaptă autoritățile să rezolve toate problemele care există, de la câinii vagabonzi, până la satele inundate, crezând naiv că acestea nu au legătură și cu ei. Religios, o mare majoritatea a populației din țara asta crede că dacă stai și te rogi la Dumnezeu, atunci totul va fi bine. Nu, nu va fi bine! Dumnezeul acesta nu cred că încurajează lenevirea și dacă îți dă, nu cred că îți bagă și în traistă. Și tot aici, cei mai mulți au impresia paradoxală că numărul bisericilor contribuie la bunăstarea oamenilor. Doamne ferește!
  • Într-un final, pot spune că simt un dezgust față de amatorism. De la nestrămutata „cârpeală românească” până la „merge și-așa”, toată țara asta este plină de amatori. În toate domeniile publice există un amatorism lugubru, oameni sau așa-zis „profesioniști” de nișă, sau de ce nu, pricepuții-chiar-la-toate. Și culmea, tocmai acești amatori își permit deseori să își etaleze superioritatea, iar aici ne-am putea întoarce la aroganță și prostie. Nu insist, ca să nu continui și mai drastic.

Peste toate de mai sus se adaugă un soi de predatorism uman teribil. Ne mușcăm între noi ca animalele, ne sabotăm reciproc, ne călcăm în picioare cu orice ocazie și întotdeauna avem un interes egoist, chiar și de natură emoțională. Evoluție? Nu prea cred.

Spleen!

Un gând despre “Spleen de primăvară

  1. Dragoş, răul va fi mereu în preajma binelui, ca să îl ispitească, asta legat de unul dintre gândurile tale sub semn de Bacovia, şi nu mai aveai mult până la aerul lui rilkean ce îl avea uneori când deplângea un spirit primar şi terestru al acestei lumi, regretând idealismul. Glumeam, aşaşiaşa.
    Nu cred că starea de spirit ţi se trage de la primăvară, ci de la omul fără anotimpuri, acela în care mai totul începe să se devalorizeze, cu toate consecinţele de-aici ale multor nuanţe duplicitare.
    Spre o schimbare în vremurile astea nu poţi opune timpului decât o aspiraţie deznădăjduită, ca să închei şi e bacovian, dacă’mi îngădui.

    Altfel, îţi doresc o primăvară a tuturor intensităţilor pe care ţi le doreşti precum trăiri.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*