Generația stop-cadru

Foto: godsmak.deviantart.com

Trăim într-un început de secol care abundă în tehnologii ale comunicării. Rețelele sociale, internetul și smartphone-urile sunt integrate pentru a oferi cele mai facile și rapide soluții de comunicare inter-umană. Fie că suntem în oraș, într-o excursie, la școală, sau oriunde, avem accesul liber la împărtășirea activităților noastre. Și totuși, cât de mult comunicăm în mod real?

Am observat de multe ori acest scenariu: se întâlnesc câțiva prieteni, într-un parc, vârsta medie 16 ani, chipuri relativ inexpresive la început, toți deținători de smartphone-uri; unul dintre ei scoate un telefon, pregătind o poză de grup și imediat chipurile celorlalți se schimbă, încep să zâmbească, devin intenționat caraghioși, adoptă poziții comice, pentru o poză inedită, așa cum ar trebui să fie la acea vârstă. Nimic greșit aici. Ceea ce mie mi se pare bizar este schimbarea bruscă a atitudinii de la o stare relativ echilibrată, chiar serioasă, la una euforică și doar din cauza unui telefon ce se pregătea de un stop-cadru.

De fapt aici se găsește și răspunsul la întrebarea mea anterioară. Tehnologia aceasta care oferă atât de multe pentru apropierea dintre oameni, pare că este mediul perfect pentru simulacre ale trăirii. Am devenit generația (folosesc acest cuvânt în mod extins, referindu-mă la persoane cu vârste între 14 și 30 de ani și chiar peste) care simulează momente de bine, generația care afișează fericirea, succesul și vigoarea în stop-cadre care dau o falsă impresie realității.

Cât de mult din ceea ce comunicăm prin intermediul pozelor postate în social media este real? Cât de reale sunt emoțiile afișate într-o fotografie anume de grup, postată pe Facebook, bunăoară?

Foto: gilad.deviantart.com

Exagerând puțin, pot spune că am devenit o generație, din care un număr foarte mare de persoane își expune viața în online. Zâmbim într-o poză pentru că știm că va fi postată pe Facebook, încadrăm un peisaj într-o fotografie pentru că știm că îl vom posta pe Foursquare la un moment dat. Bineînțeles, nu avem cum să ignorăm dezvoltarea tehnologică și nici nu ar trebui, însă cred că totul trebuie făcut în mod conștient, cu un scop și un înțeles anume, pentru că atunci, într-adevăr, tehnologia comunicării ne poate ajuta. A avea conștiința acțiunilor noastre zilnice pe care le relevăm în social media înseamnă a deține controlul asupra instrumentelor care fac acest lucru posibil, nu invers.

17 gânduri despre “Generația stop-cadru

  1. Pingback: Generatia stop-cadru | Ganduri si Nuante | BunDeCitit.ro

  2. Un articol foarte pertinent pentru ceea ce se intampla in jur. Intr-adevar, nu putem ignora modul de comunicare actual si este natural sa dorim impartasirea experientelor cu ceilalti.
    Pe de alta parte, uneori simtim nevoia ” sa existam online” excesiv, prin zeci de like-uri, poze, update-uri.
    Mai ciudat este atunci cand, asa cum ai subliniat si tu,”zâmbim într-o poză pentru că știm că va fi postată pe Facebook”, adica ne modificam trairile din real, pentru a fi placute in online.

  3. Oare doar acum se intampla asta? Eu cred ca nu. Intotdeauna oamenii au incercat sa zambeasca in fotografii, fie ele de grup sau individuale. E adevarat ca fotografiile trebuiesc facute pentru a imortaliza realitatea, exact cum e ea, nealterata. Dar de ce sa vrem sa aparem intr-un cadru cu fata noastra monotona, cand o putem afisa pe cea vesela?
    Decat sa stiu ca stric poza, afisand o figura care mai-mai sa explodeze de nervi/ suparare/ plictiseala etc, mai bine refuz sa apar in ea pur si simplu.

    • Întotdeauna oamenii şi-au creat propriile iluzii şi s-au complăcut întru ele, într-o măsură mai mare sau mai mică, de la un individ la un altul. Acum avem instrumentele care ne permit să facem asta mult mai uşor. Şi totuşi, de ce să-mi afişez „my happy face” dacă eu nu sunt deloc aşa într-un moment anume? Pentru cine fac asta? De ce să nu arăt pur şi simplu cum sunt eu în momentul ăla de stop-cadru?

      • Tocmai asta am vrut si eu sa scot in evidenta. Ca oamenii s-au complacut intotdeauna in atitudinile astea false, ca niste muste ce se balacesc in sirop.
        De-aia si spuneam ca mai bine ies din cadru decat sa afisez un zambet neadevarat.

    • Din tot comentariul mi-a atras atentia un singur pasaj „decat sa stric poza”. Cum sa strici poza? Aratandu-te asa cum esti intr-un moment? O stare afisata, trucata se vede. Eu as vrea sa vad o stare autentica, nu una „de ochii lumii”.
      Toata evolutia din fotografie a dus la o dezumanizare acuta, la o vulgarizare incredibila. Toti sunt fotografi, toti fac click-click, toti sunt trepiede umane. Si peste asta, mai sunt cei care cred ca sunt fotografi doar ca au aparat mai „smecher”. Deja am deviat, nu mai are legatura cu comentariul.

      Revenind la comentariu, este foarte contradictoriu acest punct de vedere:

      „E adevarat ca fotografiile trebuiesc facute pentru a imortaliza realitatea, exact cum e ea, nealterata.”

      si cateva cuvinte mai departe:

      „de ce sa vrem sa aparem intr-un cadru cu fata noastra monotona, cand o putem afisa pe cea vesela?”

      Fotografiile nu mai inseamna „realitate” de foarte multa vreme, cam de cand au fost facute primele puneri in scena, si manipulari in post-procesare de pe la inceputurile lui 1900. Acum… cu atat mai putin. Este o diferenta enorma intre ceea ce este perceput ca fiind realitatea din fata obiectivului si ce ajunge in spatele obiectivului pe un senzor digital. Dar… iar am deviat.
      CheerS!

  4. Cred ca ai atins un punct interesant exact la final:

    „[…] înseamnă a deține controlul asupra instrumentelor care fac acest lucru posibil, nu invers.”

    A detine acest control asupra mijloacelor de comunicare, precum si asupra continutului comunicat presupune, printre altele, o cunoastere de sine destul de buna si un proces al ratiunii. Nu e oare ceva normal sa vrei sa fii perceput „bine”? sa se vada ca o duci bine? ca ai succes? (nu e scopul discutiei sa definim ce inseamna „a avea succes”)

    Tema articolului ma duce cu gandul la o alta problema, legata de comunicare, ceva mai generala, aceea a accesului la informatii. In momentul cand acest acces nu este restrictionat (da, este alt subiect, dar merita o dezbatere separata), viteza de accesare a informatiilor este uimitoare, lumea pare ca se prosteste, informatiile care ajung la destinatar sunt nefiltrate, rationarea devenind un proces uitat, o fantoma.

    • […] presupune, printre altele, o cunoastere de sine destul de buna si un proces al ratiunii.

      Da, adică un fel de a spune tehnologie și conștiință, să ai conștiința instrumentelor pe care le folosești, a scopului în care le folosești și a sensului pe care îl dai folosirii lor.

      Se pare că e o trăsătură definitorie a oamenilor dorința de a fi percepuți „bine”, cum ai spus și tu, însă lucrul acesta e împins uneori într-un ridicol fără capăt și din ce în ce mai mult, astfel încât la un moment dat o să ajungem să ne întrebăm: băi, dar cine mai suntem noi de fapt?

      Accesul la informații, de interes comun să spunem, va fi întotdeauna un subiect de dezbatere. Dacă implicația ta este că acest acces trebuie restricționat pentru a „stârni” procesul raționării, nu sunt de acord cu acest lucru. Indiferent cât de liberă este Informația, individul are de ales între două opțiuni: 1. să cerceteze, să aprofundeze subiectul care îl interesează, să conspecteze și să scoată niște lămuriri sau 2. să scaneze în grabă și să-și realizeze curiozitatea de moment, care doar atât este, curiozitate. În primul caz, Informația dezvoltă gândirea, în al doilea caz există o mare probabilitate să „prostească”, la fel cum ai zis tu, prin tocmai faptul că nu pune la lucru procesele raționării.

      • acest acces trebuie restricționat pentru a “stârni” procesul raționării

        Nu. Clar este o logica distorsionata si bolnava pentru oricine ar practica aceasta gandire si ar crede in ea.

        Indiferent cât de liberă este Informația, individul are de ales între două opțiuni

        Ai dreptate. Cat timp este vorba despre prezenta curiozitatii; aici nu ma refer la curiozitatea de a vedea ce e la stiri, sau in vreun ziar cu tzatze de azi, ci la curiozitatea de a cunoaste ceva, la un nivel mai inalt, chiar daca doar superficial, sau doar dintr-o curiozitate minima.
        Cand toata informatia pe care un om o are, o vrea/o doreste se rezuma la 2 ziare penibile si cateva canale TV imbecilizante, plus ceva internet… ma opresc, pentru ca exemple de ce se poate intampla sunt multe. Cand zic „informatie” ma gandesc la orice forma fotogafii, filme, teatru, muzica, ziare, carti, enciclopedii, eBooks, pliante, TV, internet.

        Usor usor omenirea devine plina de „drone”, niste automate biologice care merg pe drumul uitarii de sine. Evident e exagerat si distopic, dar se arata din ce in ce mai multe „semne” ca nu e si imposibil.

        Da, e aproape imposibil de evitat. Inevitabil fiecare va da piept cu asta, dar, cred si sper eu ca diferenta o face in felul in care reactioneaza fiecare persoana; poate avea o atitudine pasiva de acceptare, una de a se opune instinctiv, dar fara a sti exact de ce se opune, sau una relativ neutra, favorizant o directie, dar neignorand-o pe cealalta.

  5. traim intr-o lume plina de minciuni, de neimpliniri, de masti.
    la nunta mea, contrar tuturor sfaturilor, am refuzat sa am un fotograf „profesionist”, sau sa merg la un salon fotografic. am preferat ca vreo doi, sau trei detinatori de aparate CMENA- alb/negru, sa prinda instantanee. au fost si citeva fografii de grup. de pe atunci aveam oarecari neclaritati privind decorurile din studioul foto, coloane, stipli, arcade, zimbete false, buchete pe jos, mire in genunchi, mireasa sau semimireasa ca era ascunsa „timid „dupa o coloana din carton.apoi regizorul cu degetele ingalbenite de revelator si fixator, venea si iti aseza capul ca unei papusi de cauciuc, iti tragea de unul din obraji , astfel incit zimbetul sa para enigmatic. ba, prin recuzita fotografului, mai existau si cupoane de materiale albe sau colorate, care prelungeau instantaneu rochia de mireasa cu o trena de citiva metri. daca studioul era mai in centru, deja decorul avea si mare pictata, sau pomi in foare, oricum pozele erau alb negru, asa cum urma sa devina viata.nu am inteles niciodata la ce foloseau acele poze.dar, asa cum spui, l;umea a evoluat, tehnica este la cote incredibile. dar toate in detrimentul adevarului. cu acesta tehnica, ne mintim in primul rind pe noi, apoi pe ceilalti. si pt ca am vorbit despre pozele de la nuntile de acum 30 de ani, sa vorbim si despre cele de acum.am avut acum o saptamina, sansa de a ma afla in constanta, la sfirsit de saptamina. incepind cu orele 16, este o defilare de mirese cu alaiurile aferente si cu fotografii si cameramanii, cu lautarii, pe faleza, linga cazinou, linga pomi, linga orice, se filmeaza cerul, pescarusii, frunzele.am avut ocazia sa studiez tinute, limbaje, comportamente, pantofi, pieptanaturi, strigate de tipul „unde dracu e si nasha?”mamaaa, ai o bricheta( mireasa). nuntasii, defilau la patru ace, pe linga cei in costume de baie, sau pantaloni scurti la domni si foarte scurti la domnisoare.rochii lungi, scurte, strimte pe corpuri rubensiene, pe siluete siluite. coloirate, dantelate, rujate, epilate. toate ca toate dar tocurile si platformele, erau dovada neputintelor adunate intr-un pas. este jalnic, este trist ca se poiarta masti ce nu pot decit sa lase rani. suflete chinuite, suflete triste. am vazut miini tabacite de munca, cu unghiile rosii. mirese frumoase uritite de farduri, mirese urite imbracate in rochii cu carcase, mirese grase cu rochii fara bretele , cu bustiere ce aratau ca au purtat tricou pina in ziua nuntii. am vazut nuntasi, veniti la nunta la mare, care faceau poze intre picioarele statuilor de linga cazinou. poze intre coloanele din fatza cazinoului. ginere si mireasa care ompingeau de coloane, unul spre altul. oare ce metafora ascunde toata mascarada asta? de ce nu pot oamenii sa pastreze amintiri frumoase, de ce vor o realitate trucata? multi isi dau ajutorul de somaj pe aceste poze. e adevarat ca ziua nuntii e unica(?) dar ce pastreaza acesti oameni? doar dorinta de a rupe gura tirgului si a facebook-ului.

    daca ai timp, iti recomand o experienta la malul marii, intr-o simbata si duminica, dar vezi sa nu fie post.

    ps- clujenii nu au mare, dar defilarea mireselor are loc in gradina botanica; brailenii la lacul sarat; tirgovistenii cred xca la ruinele din parcul chindia.

    • Uneori cred că ne place să ne mințim, dar totuși, nu pot să neg că minciuna are și efecte constructive de multe ori, însă asta e cu totul altă discuție. În general oamenii cumpără „vise”, chiar și atunci când știu că sunt doar „vise” și evident că există și vânzătorii de vise care profită de acest lucru. Per total, nu aș prezenta lucrurile chiar atât de negativ, dar cred foarte mult în echilibrul dintre „forțe” opuse.

      Mersi pentru comentariu și recomandare, poate vara viitoare am să încerc experiența de care menționai la malul mării și dacă mă impresionează voi scrie un articol.

    • Acum deja sunt dus cu mintea intr-o zona noua a dezbaterii de aici. Imaginile descriu o problema maaare si veche de cand lumea: turma si complezenta.
      Prima, nu e neaparat negativa (desi sunt multe aspecte) pentru ca de cele mai multe ori toti simtim nevoia de a fi intr-un grup (oricat de mic). Dar cea de-a doua… e grava. „Ochii lumii” nu ar trebui sa dicteze cum se face o nunta.
      Desi nu sunt casatorit si nu am nici o intentie in aceasta directie, am ochi si minte pentru a-mi forma propriile pareri despre o mare parte din nunti organizate de ochii lumii, pentru altii, pentru „ei”. O parte din propria viziune asupra acestui „proces” implica o singura chestie: ar trebui sa conteze numai pentru DOI oameni, nu pentru nasi, nu pentru parinti. Acei doi oameni ar trebui sa se simta bine unul cu celalalt, si impreuna sa se „arate lumii”. Nu intru in partea religioasa a nuntii, spun doar ca este unul din cele mai lungi, plictisitoare si lipsite de sens ritualuri.
      Am observat ca in cazul acestor discutii o concluzie intermediara este ca totul tine de bun simt si un oarecare simt estetic. Concluzia finala fiind ca totul e relativ.

  6. nu eu sint negativa, ci punctul in care s-a ajuns.chiar si minciunile constructive atrag reactii negative .daca „minti „un elev de ex( ii promiti ca nu vei spune nimic despre absentele lui, la sedinta cu parintii, doar ca sa il determini sa ii anunte despre eveniment. cind ii vezi parintii, intii descarci sacul cu absente, note, etc. ai construit ceva pe o minciuna, dar ai distrus ceva mult mai valoros), acesta isi va pierde increderea in tine si in toti cei ca tine. echilibrul s-a perdut de mult, acum inertia isi mai face putin treaba pe aici si pt ca nu s-a descoperit perpetuum-mobile, totul se darima sub ochii nostri, sub ochii mincinosi ce bintuie pe internet, sub ochii unor psihologi facuti pe te miri unde.fiecare generatie a avut metodele specifice epocii, prin care a fost manipulata pt a se concentra la altceva decit trebuia.ni s-a spus mereu direct sau voalat, ce ar trebui sa intelegem, sa facem. nu am avut ocazia sa pricepem ca balzac, corneille, moliere, zola, rebreanu, calinescu, teodoreanu, dessilla, caragiale ne dadeau lectiile , noi doar trebuind sa le aplicam. insa veneau criticii de ieri, analistii de azi, care povesteau despre comicul de situatie, despre iluziile pierdute ale nobilimii sau ale saracilor. chiar si cind citeam ceva in afara programei,continutul era asimilat tot prin aceleasi repere. acum, libertatea gresit inteleasa se sprijina pe monstrul internet. rezultatele se vad.masti,masti,masti. libertatea e o utopie, „”mintea e un mit”, „viata ca o prada”, viata pe un peron. timpul trairii, timpul marturisirii si peste toate plinge poetul mihaieminescu marinsoerescu

    pina la inceputul lunii noiembrie nu mai sint posturi, poti merge la constanta . cred insa ca vara, nuntasii sint mai colorati, mai decoltati

    • Cu educația intrăm deja în alte aspecte, despre care am mai scris și în Caria de minte I, Caria de minte II și mai recent, în Neînduplecatul BAC, lucrurile fiind mult mai sensibile acolo. Peste toate, eu nu cred că nu avem nimic de spus în viața noastră, nu cred că nu avem posibilitatea de a alege, chiar dacă există manipulare, la nivel mai mic sau mai mare, chiar dacă există indivizi sau grupuri care ne-au „spus mereu direct sau voalat, ce ar trebui sa intelegem, sa facem”, cum ai afirmat tu. Nu ne poate dicta nimeni ce să credem, iar conștiința noastră, atunci când orice altceva ne dezamăgește e ultima care are un cuvânt de spus.

  7. Intradevar din ce in ce mai multi tineri isi peterc timpul online. Comunica intre ei tot timpul. Pe de o parte este bine pe de alta nu. Multi isi petec prea mult timp cu chaturi, poze si altele si cam uita de cei din jurul lor, nu toti cei apropiati noua ii gasim in mediul online, uita sa isi mai faca treburile care le au de zi cu zi, aici vorbesc de scoala in principal.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*