Obsesia Sfârșitului General

Zori purpurii nasc moartea din fiecare opus al razelor ce până nu demult dăruiau invizibil stropi infraroșii de viață, fiecare vârf de iarbă sau frunză se înalță doar ca să cadă în același moment, în sfârâituri de ruginiu putred, iar umoarea lumii se estompează către orizontul nimicului de mâine. Ofilite, străzile se lasă strivite de aerul acid, iar oamenii sucombă într-un vis infinit și se împrăștie ca biete particule către cea de-a 11-a dimensiune… E aici, Sfârșitul!

Sfârșitul...?

Cuvinte care pot descrie un posibil sfârșit, cuvinte care se pot regăsi într-un roman, într-un film, într-o poveste de radio din 1926 sau în predica unui „aghiotant” al teoriei apocalipsei; cuvintele mele…

Există o obsesie a sfârșitului general, un sfârșit în care dacă nu piere toată lumea, măcar cea mai mare parte a societății globale este împinsă către haos de un dezastru la scară planetară sau dacă nu dezastru, cel puțin ziua judecății divine. De ce atât de mulți oameni sunt obsedați de sfârșitul lumii? Sunt multe variante de apocalipse, fie că vorbim de ciocnirea Pământului cu un meteorit, de pierderea Lunii, erupția unui supervulcan, o nouă eră glaciară sau din contră, încălzirea globală ajunsă la extrem, chiar invazia unor extratereștrii (un foarte interesant articol despre scenarii pentru sfârșitul lumii am citit în revista Știință și Tehnică, numarul 2, mai 2011) și una dintre cele mai populare, armagedonul biblic. Și aici am numărat doar câteva din teorii, cele care sunt „la modă”, însă cu siguranță puteți să vă gândiți și voi la unele. Simt nevoia să întreb într-un mod rudimentar „care e faza?”, de ce am devenit atât de pasionați de aceste scenarii de groază, cu ce anume ne ajută pe fiecare dintre noi să ne trăim viețile cât de bine și de frumos stă în puterea noastră?

Pentru mine, această preocupare fatalistă este un soi ciudat de încercare de regăsire, de redescoperire a sinelui, într-o lume atât de paradoxală, cu atât de multe contraste, însă căutarea aceasta mi se pare atât de absurdă. Poate este un tip de masochism nou, pe care eu nu l-am deslușit încă pe de-a-ntregul, poate este o dorință aprinsă a multor oameni de a se pune virtual într-o lume mult mai rea, pentru a putea supraviețui psihologic în lumea de acum, în viața lor prezentă. Poate că pentru unii, teroarea față de sfârșitul propriu creează un egoism macabru, care pune semnul egal între moartea individuală și moartea colectivă, sau poate că pur și simplu sunt mulți naivi, cum este cazul celor apartenenți la un grup sau sectă al cărei conducător predică în lung și lat o versiune a sfârșitului, care neapărat trebuie să aibă loc cândva în anii de viață a acestuia (vezi cazul recent cu predicatorul Harold Camping și ziua de 21 mai; AICI și AICI).

Toată tevatura asta mi se pare un fel de joc Supraviețuitorii – Ediția „Sfârșitul Lumii” (Ediție Finală!), unde categoric s-ar înscrie foarte mulți indivizi, însă dincolo de ușoara ironie, fenomenul (îndrăznesc să-l numesc așa) devine treptat unul patologic și cu potențial periculos, cu atât mai mult cu cât este vorba de versiunea biblică a poveștii în care pot fi angrenate atâtea persoane, care să difuzeze și să distribuie povestea în mod agresiv celorlalți concetățeni (pliante, pagini de facebook, site-uri, publicitate stradală, etc). E ca și cum ai încinge un foc de lemne, pentru a păstra o stare ambiguă generală despre posibilitatea sfârșitului, chiar și în mintea celor mai raționali oameni.

Cu toții ne-am gândit la un moment dat la moarte, eu așa cred și cei mai mulți dintre noi s-au gândit chiar și la sfârșitul lumii, măcar așa, ca problemă filozofică, însă de aici și până la obsesia unui sfârșit absolut, care pândește cumva de la spate, gata să izbucnească oricând este cale lungă. Sigur, putem spune despre lumea în care trăim în prezent că este din ce în ce mai conflictuală, că probabilitatea unui război mondial bate la ușă, că se împuținează resursele, că se încălzesc cerurile, că se automatizează comportamentele, că se uniformizează emoțiile, că suntem prea mulți pentru pământul ăsta (în curând 9 miliarde) și câte și mai câte, însă niciuna dintre aceste afirmații sau ipoteze nu ar trebui să creeze o astfel de obsesie, cea a sfârșitului general.

Lumea este aici și va rămâne mult timp de acum încolo, iar până la urmă, singurul control pe care îl avem noi fiecare este cel asupra vieții noastre și atât.

Poza: de Alexiuss pe deviantART

5 gânduri despre “Obsesia Sfârșitului General

  1. Pingback: BunDeCitit.ro

  2. Moartea este o altă întâmplare a vieţii; viaţa – Marea Trecere. Ce este mai degrabă tragic pentru om, acest „pelerin spre absolut” este că nu are capacitatea de a-şi trăi această viaţă în plenitudinea ei. Cât despre toate scenariile mai mult sau mai puţin fataliste, fictivul şi imaginarul „posibil” ţin de subiectul căutător mai degrabă decât de obiectul căutat, ca să zic aşa.

    • Și câteodată viața sau mai bine spus trăirea este ignorată în favoarea unei obsesii de acest gen, privind sfârșitul inevitabil a tot și toate…

  3. A te gindi, a-ti dori sa mori odata cu lumea si lumea odata cu tine, nu e nici pe departe dovada de egoism macabru, ci de pur altruism. Si sper asa sa fie, cum spun eu! Sa crapam toti odata.

  4. Pingback: Cum imi voi petrece sfarsitul lumii in tren | Ganduri si Nuante

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*