Dați bani la cerșetori?

Poate părea un titlu ciudat pentru un articol, dar ideea mi-a venit ieri într-un context pe care am să-l detaliez în cele ce urmează. În același timp pare potrivit un astfel de articol în Săptămâna Mare, devreme ce a devenit un trend să vorbești despre „lucruri sfinte” în această perioadă (Nu am înțeles niciodată de ce favorizează foarte mulți această săptămână, când, conform acestora, ar trebui să fim mai buni sau să facem în general bine, uitând că avem tot restul anului pentru a înfăptui starea asta; e doar o problemă personală pe care mi-o pun.).

Așadar, ar trebui să încep mai întâi cu o altă întrebare și anume: de ce dați bani la cerșetori? Care este motivul din spatele acestei gratuități dacă vreți? Pentru mine a da bani cerșetorilor înseamnă mai multe lucruri și am să fiu foarte sincer în privința asta. În primul rând, până ieri, mărturisesc că au trecut câțiva ani de când nu am mai făcut acest gest. În al doilea rând, de fiecare dată când un cerșetor îmi ieșea în cale mă gândeam că dacă aș ceda unei anumite tentații lăuntrice de a-l ajuta cu o anumită sumă modestă de bani, voi contribui la sporul de indivizi care cer pe stradă. E ca și cum aș fi încurajat fenomenul cerșirii, în loc să-l diminuez prin altfel de acțiuni și încă sunt de această părere. Înclin să cred că este adevărat faptul că mulți dintre acești oameni, văzând că primesc bani, își diminuează un anumit instinct de supraviețuire care spune să faci nu să ceri, sau mai pe românește se lasă pe tânjală.

A da bani cerșetorilor se leagă și de un alt lucru pentru mine, pe care l-am observat în trecut. Gestul, într-un context favorabil (mai mulți cetățeni în jur, prieteni sau colegi, o față bisericească, ș.a.m.d.) dezvoltă în mod pozitiv stima de sine. Desigur, stima de sine nu este un lucru rău în limitele normale, însă poate deveni atunci când înlocuiește comportamentul prosocial și defapt nu are niciun fel de legătură cu mila, compasiunea sau părerea de rău pentru un om aflat în pragul sărăciei și care este nevoit să cerșească pentru a trăi de pe o zi pe alta. E ca și cum aș vrea să ajut niște oameni ale căror case au fost distruse de inundații și aș chema toate instituțiile mass-media să filmeze și să înregistreze momentul epic; desigur că pentru oamenii aceia, ajutorul ar fi real, dar eu, în schimb, aș fi un ipocrit.

Pe lângă toate acestea, ar mai fi o problemă pe care eu o iau în considerare. Mi-am pus întotdeauna întrebarea dacă nu cumva un cerșetor nu practică „meseria” asta pentru că vrea, ci pentru că îi este impus de o persoană anume sau o gașcă de, să zicem, bandiți, care cu asta s-ar ocupa: racolare de cerșetori, impunerea unei sume de bani pe care fiecare trebuie să o strângă și chiar pedepse poate, pentru neîndeplinirea misiunii. Și atunci eu pentru cine aș da din banii mei? Chiar l-aș ajuta pe omul ăla?

Se mai impune o întrebare. Dacă dați bani la cerșetori, contează cerșetorul în sine? Adică, altfel spus, vă uitați la ce fel de om este, dacă pare sincer, dacă este cu adevărat în nevoie, dacă vă inspiră milă, ș.a.m.d.? Eu recunosc că da, omul care îmi cere bani, felul cum arată, chipul lui și ce anume îmi inspiră cântăresc destul de mult în hotărârea mea, chiar dacă s-ar putea să mă înșel. În primul rând nu pot să dau bani indivizilor care cerșesc în mod agresiv și îmi amintesc că era un tip care făcea lucrul ăsta undeva prin stațiile de metrou de la Victoriei sau Universitate, din București: îți oferea una din revistele, gratuite de altfel, 24FUN sau ȘapteSeri în schimbul a „ceva”, de obicei bani și stătea pe capul tău până se sătura de ignoranța ta. Nu agreez felul ăsta de manifestare, nici dacă nu ar fi cerșetor. În al doilea rând, cu adevărat fața unui om îmi poate spune dacă este sincer sau nu și de asemenea, prezintă o greutate în alegerea proprie de a da sau nu bani.

Acum să vă spun ce anume m-a determinat să dau bani unei cerșetoare, ieri, aflate la Universitate. Era o femeie, cred că în jurul a 30 și ceva de ani, îmbrăcată destul de decent, cu un chip tulburat și ochii ușor exoftalmici, ceea ce pentru mine s-a tradus în disperare, vis-a-vis de situația în care se afla. În plus, avea un copil mic, într-un cărucior, care sunt sigur că are nevoie de foarte multe lucruri pentru a crește și a se dezvolta ca ființă umană. Femeia cerea pur și simplu un ajutor, cu glas tremurând și destul de tare, pentru ea și copilul ei, la fiecare cetățean care trecea pe acolo, justificând în toate modurile posibile situația ei. Iar când nu trecea nimeni prin jur îi venea să plângă. Văzând atâția oameni trecând ignoranți, în care m-am recunoscut și eu, am fost impresionat și într-un târziu am ales să-i dau niște bani, o sumă amărâtă pentru mine, dar poate pentru ea un ajutor real.

La începutul articolului am mărturisit că trecuseră câțiva ani de când nu am mai dat bani la vreun cerșetor, însă ieri am făcut acest gest și am observat că nici stima de sine nu îmi crescuse, nici altfel de bănuieli nu aveam legate de femeia cerșetoare, ci pur și simplu o tristețe pe care am purtat-o ceva vreme și care are legătură cu societatea în care trăim, nu numai cea românească. De fapt aș putea spune că există din acest punct de vedere două societăți: a noastră și a cerșetorilor. Ele se intersectează în atât de multe puncte, se suprapun în același plan urban al existenței, însă sunt atât de diferite în esență. Umblăm pe aceleași străzi, însă trăim și noi și ei în locuri și lumi total diferite. Nu pot să nu mă întreb, de ce trebuie să existe această stare de fapt.

Și acum vă întreb pe voi, foarte simplu și puteți să comentați mai multe, dacă vreți:

[poll id=”2″]

11 gânduri despre “Dați bani la cerșetori?

  1. In general ma uit la om , daca este in puterea varstei si sanatos (pare) , ma intreb : de ce nu accepta o munca cinstita , poate prost platita .. In fine , dau la batrani

  2. Dau bani cersetorilor foarte rar, pentru ca nu am de unde. Cat despre subiect, evident fiecare isi face propria analiza inainte de a da un ban.Evident criteriile sunt subiective si uneori manipulate gen „lasa c-am vazut la tv ca astia toti sunt niste profitori, fac o gramada de bani din cersit „. Pentru ca sunt multi care intr-adevar au facut din cersit o afacere, au si ei dreptatea lor. Insa sunt cazuri care cel putin in opinia mea, sunt greu de etichetat atat de facil. Acum 2 ierni, intr-o zi cumplit de rece, la o intersectie era un cersetor imbracat intr-un tricou si pantaloni de pijamale, cu talpile goale in plin ger.Cersea la masinile oprite la stop si desii unii dintre ei chiar si in masina isi frecau palmele de frig, toti afisau dispret fata de om. M-a rascolit cumplit si ma gandeam ce mai poti crede desre un astfel de om, ca face afacere?! Probabil aceia stateau de mult la caldura.Ce placere sa ai sa umbli in ger, despuiat si cu talpile goale ?! Cred ca niciuna, ci doar nevoia. O mahnire seaca si sufocanta am simtit, pe de=o parte fata de aroganta si ignoranta celor din jur, iar pe de alta parte fata de cei ce mimeaza saracia, cei care au gasit in „coarda sensibila” a omului o afacere de succes si pentru care acum oamenii au decis sa ingroape treptat aceasta latura.
    E mult prea sucita lumea asta asa ca ma retrag lasand selectia naturala sa isi faca treaba, desi nu mai este naturala demult….

    • Lucrurile sunt destul de triste la suprafață și foarte complicate în spate, așa cred. Rezonez cu ceea ce ai scris și consider comentariul tău o adăugire bine-venită la articolul meu. Mersi.

  3. Dau bani unei bâtrăne de o bună bucată de vreme; îşi creşte nepotul de una singură; părinţii lui au murit într-un accident de maşină. Îi ştiu povestea, pentru că mi-a spus-o cineva care o cunoaşte. Are un loc al ei unde stă, mereu acelaşi. Dacă i-ai putea vedea ochii, Dragoş! Ochii unei persoane care au strâns atâta durere în ei şi care au o lumină blândă, de om care le-a trăit şi le-a văzut pe toate. Când îţi mulţumeşte, te priveşte parcă până în adâncul sufletului.
    O caut mereu, atunci când am trecere prin oraş; îmi pare cumplit de rău când nu o găsesc la locul ei. Îi dau din suflet bani, şi când o privesc, parcă mi-aş vedea bunica. Ştiu că are o pensie mica, şi abia îşi duce zilele. Niciodată nu am văzut-o cu mâna întinsă. Niciodată. Îi dau bani din tot sufletul.

    • Iată al doilea exemplu pe lângă al meu. Mi se pare interesant să descopăr întâmplările acestea de la alții și sunt o bună completare la ceea ce am scris eu. Totuși te-aș întreba ce ai face dacă nu ai știi povestea acestei bătrâne și pur și simplu ai vedea-o prima oară în locul acela de care ai vorbit? I-ai da bani sau nu? Şi dacă nu de ce, dacă da iarăși de ce, adică în ce fel ai analiza situația, la ce te-ai uita mai întâi, ș.a.?

  4. Dragoş, i-am dat bani din prima clipă în care am văzut-o; povestea am aflat-o mai apoi. Şi de fiecare dată când o întâlnesc, am lacrimi în ochi. Are ceva aparte bătrănica asta, şi mai presus de toate, îşi trăieşte umilinţa de a cerşi; pentru ea pare a fi o umilinţă; o îndură. Nu are încotro. Cred că este cumplit. Nu doresc asta nici unui suflet, să cunoască această patimă.
    Sunt multe suflete chinuite pe lumea asta. Le-aş da şi ultimul bănuţ, ţi-o spun cu mâna pe inimă.

  5. Nu! categoric NU. pentru ca am alte prioritati, pentru ca sunt unul din cei care crede cu tarie in „cum iti asterni asa dormi”si de cele mai multe ori mi s-a demonstrat fie prin propriile-mi alegeri,proaste sau bune, fie prin puterea exemplului real. pentru ca, fie si ca au fost factori independenti de vointa si actiunile individului care i-au creat conditia in care se afla cred ca exista o selectie naturala, modificata ,adaptata vremurilor in care traim si acest principiu m-a ajutat sa merg mai departe, sa evoluez, sa imi creez o plasa de protectie pentru situatii pe care le pot prevedea. si nu in ultimul rand , NU, pentru ca NU MA INTERESEAZA conditia,situatia celui de langa mine atat timp cat nu-i afecteaza in mod direct pe cei,foarte putini, ce-mi sunt dragi sau pe mine.

  6. Dragoş, mulţumesc pentru „bundecitit”. În lumea asta virtuală îmi pare însă că uneori nimeni nu mai citeşte pe nimeni, nu mai caută înţelesul din spatele cuvintelor, multe chestii îs de faţadă. Cel mai independent lucru al nostru este gândirea; singura noastră libertate. Păcat că mulţi par a fi atât de întemniţaţi. O spun ca pe un trist fapt divers.
    Încă odată, mulţumesc.

    • Eu cred că blogosfera românească în general ar trebui să scoată în față sau să evidențieze mai mult acei scriitori de bloguri (nu-mi place termenul blogger, am scris un articol mai demult despre asta; îl știi pentru că ai participat la discuție) ale căror articole se diferențiază prin calitate față de altele. Am făcut ce am crezut că se cuvine, la fel ca și în alte situații, iar blogul tău (ca o carte) este unul care merită citit. Cât despre gândire, tind să cred că nu este atât de liberă precum pare ;), dar poate voi detalia într-un articol viitor, deci îți mulțumesc eu pentru o posibilă idee.

  7. Abia aştept să văd ceea ce vei scrie, Dragoş. Ştii prea bine că singura realitate fără putinţă de a o tăgădui este raţiunea; această putere de a GÂNDI. Pe ea ne sprijinim ca pe un toiag; acel care suţine adevărul. Doar că mă întreb: care trebuie să fie acel adevăr??? În viaţă sunt foarte multe lucruri care nu au de a face cu puterea de judecată, şi sunt destul de numeroase pentru a fi doar o întâmplare; lumea încearcă să le găsească o explicaţie. Un simplu exemplu este acela al sufletului; nu este un adevăr demonstrat…şi ştii că adevărul poate fi uneori atât de neverosimil. Sufletul nu se vede; nu se poate atinge, nu se poate pipăi. Nici aerul nu se vede; există însă.
    Ştii ce scăpăm câteodată din vedere? Că fiinţa umană este una psihică.

    PS
    Nice talking to you.

  8. fiecare multumesc al cuiva care te inspira sa zici un multumesc lui Dumnezeu care exista…arata cealalta fata a noastra ignorata.
    cersetorii sunt tot o fata a noastra care nu o vom uita niciodata,oricat am incerca.
    ei exista pt a ne arata solutiile pt aceasta fata necunoscuta din noi,apoi putem sa-i ajutam cu adevarat.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*