Eroul nu există

De ce oamenii așteaptă de multe ori un erou al schimbării? O persoană transformată în mentalul colectiv într-un personaj înzestrat cu puteri nebănuite și determinarea de a schimba o stare a lucrurilor care nu mai convine masei de oameni? Încep să cred că nu există individul, ci doar omul multiplu, cel în a cărui conștiință rezidă vocea mulțimilor, asurzitoare și haotică, capabilă să contamineze gândirea liberă și spiritul capacității umane de a acționa. Încep să cred că fiecare dintre noi ne contopim în mod viciat cu ceilalți până la o anumită uniformitate generatoare de imagini ideale, lipsindu-ne de puterea reală de a schimba și a modela superior mediul înconjurător. În această situație, deși recunoaștem în sinea noastră că există lucruri greșite, care trebuie transformate, că există sisteme profund alterate care își pun amprenta negativă asupra vieții sociale și care trebuie re-aduse la o funcționalitate normală, noi așteptăm întotdeauna pe cineva anume care să rezolve starea de fapt. Spunem „nu fac politicienii nimic fiindcă sunt toți o apă și un pământ”, dar apa și pământul nu suntem noi toți? Spunem „religia nu face decât să spele creierele populațiilor, vânzându-le efemerități”, dar oare nu noi suntem creatorii propriei noastre dogme? Spunem „sistemul educațional este la pământ, nu te învață decât memorizarea și recompensa”, dar cine își aruncă copiii în această vâltoare? Noi disprețuim și urâm ignoranța, prostia, nesimțirea, corupția, lipsa de organizare, lipsa de cultură, însă doar la ceilalți. Noi condamnăm incapacitatea persoanelor responsabile de a schimba societatea în care trăim, fără să ne dăm seama că societatea este alcătuită din noi toți și că există doi poli importanți care o modelează: cei care reglementează și organizează regulile, procesele și faptele macrosociale și aceia care le dau o valoare și un sens de a exista. Privind mai larg, nu există conducători și conduși, fiindcă toți suntem conducători. Suntem alegătorii și aleșii propriului drum pe care se aventurează societatea ca întreg, suntem atât inițiatorii cât și inițiații evoluției viitorului întregii populații. Nu există un erou, există doar oameni cu potențial de a schimba viața lor și implicit și viața semenilor lor. Gândirea, simțirea colectivă nu este o eroare, atât timp cât nu devine un simplu plafon, o suprafață lată și flască, lâncezind între ziua de ieri și ziua de mâine. Mentalul colectiv devine necesar doar atunci când individualitățile se completează pentru a evolua, altfel este doar o altă modalitate de stagnare în confortul egocentrismului.

superhero imgCând o casă are foarte mari șanse de a lua foc sau de a se prăbuși, există două căi pentru rezolvarea acestei stări: prima este să faci tot ce stă în putință ca să previi distrugerea și să întărești lucrul creat, a doua este să faci tot ce stă în putință ca să accentuezi distrugerea și să observi punctele slabe ale lucrului creat, astfel vei știi cum să re-construiești mai bine. Ambele alegeri sunt eficiente, însă cu siguranță, fără niciuna dintre acestea, viitorul nu se poate clădi.

22 gânduri despre “Eroul nu există

  1. indiferenta sau, poate, mai bine zis, lipsa de interes o sa ne manance :)
    daca acea cladire arde si nu faci nimic… totul va progresa in aceeasi maniera asteptand supereroul vremurilor de mult pierdute, ramanand in asteptarea sfarsitului etern

  2. Ne-am obisnuit ca atunci cand o casa sta sa arda sau sa se prabuseasca, sa plecam si sa cautam alta…
    Existenta unui erou este necesara caci altfel omul nu-si poate da sens existentei, problema este, cat ii punem in carca acestui erou si cat ne ramane noua de facut?!…

    Foarte bun articolul

    • Eu nu cred în erou, această figură care iese în evidență față de restul și reușește să împlinească un destin oarecare pe care nimeni nu ar fi putut să-l împlinească dacă el nu ar fi existat. Dar cred în oameni curajoși și cu inițiativă. Iar așa-zișii eroi nu cred că dau sens existenței, decât în măsura în care o mare masă de oameni se identifică cu acela și îl investesc cu toată voința colectivă, dar în acest caz toți care l-au investit pe unul sunt eroi, iar unul este erou prin angrenarea celor mulți.

      • Ai perfecta dreptate, insa spune-mi ce ar fi o armata(oricat de performanta ar fi ea) fara un general in fruntea-i , pe masura ? ce ar fi o forta, oricat de puternica ar fie ea, fara un vector la fel de clar si puternic conturat ? sau ce ar fi o orchestra , oricat de perfectionista, fara un dirijor dedicat ?

        p.s.:daca devin agasant , spune-mi :D, de fel atunci cand am ce si cu cine discuta, nu prea ma dau inapoi ;)

        • O armată fără un general nu ar fi o armată, de asemenea o orchestră fără dirijor nu și-ar găsi scopul. Dar aceștia nu sunt nicidecum eroi în viziunea mea, ci poate conducători, deși nu îmi place termenul, poate organizatori.

          P.S: nu devii agasant, așteptam demult comentarii la articolele mele; cu cât mai ferme și mai gândite cu atât mai bine. Mersi ;)

    • eu unul cred in necesitatea existentei gandului unui erou ceea ce este in final diferit de ideea de erou in sine. necesitatea de a te linisti spunandu-ti ca o forta net superioara tie poate schimba ceva. desi nu rezolva nimic concret, este probabil ceva necesar in unele momente.

      • Într-adevăr, mă regăsesc de multe ori în această nevoie de o forță net superioară, dar cu toate astea nu cred în necesitatea acestui gând. Cred că am obține fiecare mult mai multe beneficii dacă am începe să realizăm că suntem ființe cu o putere uimitoare de a schimba ceva, câte puțin, în mod concret și în același timp mă uimesc de ce nu o facem odată sau de ce o facem atât de rar. Disonanța cognitivă își face felul la mine… ;)

  3. ok, atunci luand in calcul si articolul, pot concluziona ca eroii (intr-un sens fantasmagoric si supranatural) nu exista, insa societatea are nevoie de „organizatori” pe masura pentru a acroda intreaga „orchestra”.
    Prin analogie, chiar daca toti componentii orchestrei isi executa corect partitura, insa in acelsi timp sesizeaza ca orchestra(ca intreg) nu suna deloc in acord cu partitura, evident ca toate privirile se atintesc catre dirijor, caci desi nu este cu nimic mai „supranatural” decat componentii orchestrei, el este totusi cel ce poate aduce un plus de genialitate ( prin acord , tempo si masura) sau poate de asemenea destrama „sunetul”.Si atunci , el, dirijorul, un om ca toti ceilalti, e la un pas de a fi „erou” sau „ratat”.
    Evident ca situatia mentionata, ca si discutia , are un iz utopic, caci in realitate, exact cum spune si Durkheim, societatea se prezinta drept un „lucru” , o forta externa noua, ce aplica constrangeri la nivel colectiv si individual. (chiar daca e construita si animata de noi, ca indivizi) Si la fel ca in cazul oricari alte „entitati” externe noua, uneori imperceptibile, alteori inexplicabile, misticul intrisec uman tinde sa-i acorde valente supranaturale, eroice, si ca atare si asteptarile indivizilor din partea acestei „entitati” sunt pe masura…

    • Da, organizatorii sunt necesari. La fel cum am zis în articol, așa și în cazul orchestrei – există dirijorul și instrumentiștii care conferă valoare și sens existențial întregului proces care se numește muzică. Dacă tot ai vorbit de Durkheim, pot spune că astfel își găsește rolul și diviziunea muncii în cazul pe care l-am abordat aici, fiindcă deși fiecare dintre instrumentiști probabil mai știe să cânte și la alt instrument, nu o poate face în mod excelent decât la unul singur. Există un anumit lucru la care fiecare individ se pricepe cel mai bine și pe care poate să-l ducă spre culmea extraordinarului, extraordinar care poate însemna și o schimbare de un anumit soi. Problema mea era faptul că starea lucrurilor de acum este orice altceva în afară de „orchestră”: „instrumentiștii” învinuiesc „dirijorul(ii)” și nu se apucă de cântat cu toții, în schimb așteaptă o schimbare, iar „dirijorul(ii)” promit schimbarea crezând că se poate realiza fără „instrumentiști”. Eroul nu există, eroii suntem toți!

        • Probabil că da sau nu :P Interesant ce curs a luat discuția noastră. Pentru orice argument se poate găsi un contra-argument, fiindcă până la urmă, ițele lumii în care trăim sunt foarte întortocheate. Eu nu spun că e nevoie de haos ca să apară ordinea în cazul societății (deși starea actuală a lucrurilor îmi pare că se mișcă brownian), însă e nevoie să nu mai așteptăm eroul, acela care poate schimba singur prezenta formațiune. Eu cred că trebuie să gândim că fiecare dintre noi poate să contribuie la schimbare, în felul ăsta devenind fiecare eroi dacă vrei. Nu unul, nu așteptarea unului, ci voința și acțiunea celor mulți, dintre care poate să apară un coordonator, desigur.

  4. Oamenii aşteaptă. Nici ei nu ştiu ce; vântul schimbării deja a bătut, minuni nu se mai întâmplă, le este dat atât de rar să fie…poate un erou. Şi acela să se numească Pericle.
    Când casa îţi arde în flăcări, eroul din tine prinde puteri nebănuite…acela este corpul uman…nu ştii câtă forţă zace în tine până nu îţi este pusă viaţa în pericol. Se pare că nu o simţim ca fiindu-ne ameninţată…sau ni se pare că suntem parte dintr-un destin implacabil; acceptăm împlinirea lui…parcă am fi toţi urmaşi ai ciobanului mioritic…
    „Croieşte-ţi altă soartă”…a fost odată, demult. Acum ne spun alţii pe ce poteci să o luăm.

    • Și eu spun de multe ori că oamenii așteaptă și nici măcar nu știu ce anume așteaptă. Nu cred că avem nevoie de un Pericle sau un Hercule sau așa mai departe, dar într-adevăr, eroul din fiecare există și acela trebuie să iasă la lumină, din cât mai mulți indivizi. Și cu toate că anumite „poteci” sunt dictate, avem oricând libertatea să vedem că putem schimba direcția…

  5. :D am cam deviat de la subiect :D, evident ca „nebanuite sunt caile…discutiei” :D, cat despre miscarea browniana…poti sa o mai spui o data.

    Oricum, o placere sa dicut cu tine ;)

  6. Sper și eu, alături de Dragoș, ca un asemenea „erou” să NU apară! Nu cred în omul unic, providențial, la serviciile căruia speră o turmă întreagă (=popor) de oameni! De aceea mi-e foarte greu, în prezent, să înțeleg speranțele pe care și le-au pus atâția oameni cu școală, abandonând orice spirit critic, orice îndoială, în președintele țării.

  7. Mesianismul nu-i un lucru rău în sine, o personalitate care radiază speranţă poate crea tracţiunea necesară formării unei mase critice acolo unde poate oamenii singuri n-ar şti să se descurce.

    O societate bazată pe media tradiţională nu este într-o poziţie prea bună pentru a se organiza. Românul mediu din România profundă încă ascultă religios ştirile şi citeşte religios despre Bianca Drăguşin şi Irinel Columbeanu. Eventual dacă-i la ţară nici nu se chinuie să citească, în schimb ascultă Radio România şi dedicaţiile de muzică populară de acolo.

    Ecartul cultural dintre urbe şi sat este unul enorm în ţara noastră, prin urmare ne vedem văduviţi de aproape jumătate din cetăţenii care ar putea crea vreodată o masă critică. Iar populaţia urbană nu-i nici ea excesiv de inteligentă sau plină de capacitate critică. Sunt perfect de acord că „noi suntem eroii” şi că revoluţia în 2011 are loc cu fiecare gest din fiecare clipă … dar în continuare lipseşte masa critică.

    (puţin în afara subiectului: împarte articolul în paragrafe, este incredibil de greu de parcurs fiind aranjat într-un singur bloc)

    • Mesianismul nu-i un lucru rău în sine, o personalitate care radiază speranţă poate crea tracţiunea necesară formării unei mase critice acolo unde poate oamenii singuri n-ar şti să se descurce.

      Cred că între o persoană care radiază speranță pe de o parte și mesianism pe de altă parte este o diferență enormă. Sunt de acord că o anumită persoană poate să devină un vector pentru cei mulți, dar atât. Dacă vrei, un adevărat erou este acel individ care știe să-i transforme și pe ceilalți în eroi, sau mai bine spus să le insufle credința că nu el deține „cartea schimbării”, ci că toți, împreună o scriem.

      Românul mediu din România profundă încă ascultă religios ştirile şi citeşte religios despre Bianca Drăguşin şi Irinel Columbeanu.

      Ce înseamnă, în contextul dat de tine, religios? Dacă înseamnă cu timiditate pot să îți spun că nu cred lucrul acesta. Dacă înseamnă cu evlavie atunci da, foarte mulți români admiră așa-numitele vedete autohtone. Și ce înseamnă pentru tine România profundă și unde am putea să o găsim?

      Ecartul cultural dintre urbe şi sat este unul enorm în ţara noastră, prin urmare ne vedem văduviţi de aproape jumătate din cetăţenii care ar putea crea vreodată o masă critică(…)

      Da, într-adevăr, distanța care separă satul românesc de urban este mare, dar mai ales pentru că urbanul s-a desprins de elementele culturale originale și paradoxal, la fel și ruralul în genere. Și să nu uităm ce procent din populația de la sate a fost adusă la orașe în regimul comunist..

      Înclin să cred că masa critică pe care ai punctat-o – din punct de vedere sociodinamic – se formează, nu ușor, nu fără anumite costuri, dar este pe cale să capete o formă finală, poate mai repede decât am crede. Întrebarea pe care mi-o pun eu în această situație este următoarea: Dacă se formează o masă critică – așa cum cred eu – pe ce anume se va sprijini și ce fel de sens va avea?

      Mulțumesc pentru comentariu și pentru sfatul legat de împărțirea paragrafelor, o să-l iau în considerare.

  8. Nu, nu imi doresc (nici macar pentru massa indepartata din zona rurala) un om providential, indiferent ca e competent sau charismatic, cu harul unificarii in cuget si-n (ne)simtiri. Nu-mi doresc pe nimeni care sa gindeasca, sa decida masiv in locul meu, al nostru. Vreau sa mi se creeze & intretina cadrul in care talentul meu, atit cit e, vointa mea de mai bine (personal) sa exceleze. Imi port singur de grija, alaturi de cei ca mine, care nu stau cu mina intinsa la Stat. Nu doresc un stat puternic, ci unul care sa vegheze doar la securitatea indivizilor. Si nu a lui, proprie.

  9. Pingback: Batman nu este un erou! Analiza unui personaj de legenda

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*