N-am nimic…

Priveam în jos, îngândurat. „Ce-ai?”, m-a întrebat, ca şi cum aş fi putut să-i spun atunci tot ce-mi trece prin minte, toate frământările mele care m-au adus către starea aceea. „Ce-am?”, am întrebat, ca şi cum nimic nu ar fi fost real. Puteam să-i spun că sunt trist? Puteam să-i spun că până la urmă am ajuns în punctul în care am simţit că o să ajung încă de la început? Că am avut nopţi în care nu puteam să dorm, gândindu-mă la emoţiile care mă traversau haotic fără nici o noimă? Că din pricina „unei persoane” zilele mele nu au mai fost la fel? Puteam să-i spun că am învăţat până la urmă costul a ceea ce noi, oamenii, numim „iubire”, „prietenie”? Puteam să-i vorbesc despre faptul că lumea în care trăim e o lume bolnavă pe de-a-ntregul, fiindcă ne-am îndepărtat cu toţii de esenţă, de ceea ce este simplu şi frumos cu adevărat? Că ne pierdem întotdeauna în lucruri care contează prea puţin? Că lucrurile mici şi esenţiale le ocolim mereu? Puteam să-i spun că starea mea e ca o dragoste întoarsă? Că eu sunt defapt cel ce mă văd în oglindă, că toţi ceilalţi sunt nişte tablouri? Puteam să-i zic că sunt furios pe mine şi pe toţi ceilalţi? Că nu am curajul să sparg ultima carapace, că nu au curajul să fie mai drepţi? Că nu mai vreau să fiu prostul care să dea totul de la el pentru un strop de sinceritate, că nu vor să fie sinceri nicicând? Puteam? Puteam să-i spun că aş vrea uneori să stau singur, undeva unde doar liniştea să-mi vorbească? Că alteori aş strânge în braţe o persoană pentru amândoi? Puteam să-i zic că sunt certat cu mine? Că mint şi construiesc de atâta vreme numai iluzii? Puteam să-i spun că mă scârbeşte faptul de a mă împiedica de iluziile altora? Puteam? Puteam să-i vorbesc despre cum se învârte lumea cu mine când „cineva anume” se aşează lângă mine, fără să am un răspuns clar de ce se-ntâmplă asta? Puteam să-i zic că aş fi vrut un prilej de iubire, dar limpede ca roua dimineţii, fără impurităţi, fără conflicte? Că mă simt penibil dorind asta? Că atât de mult îmi fac greaţă cuvinte ca „iubire”, „fericire”, „sinceritate”, când toţi vorbesc de ele, împroşcându-le în mizerie? Puteam să-i zic că mi-e greaţă? Că poate e singura persoană, în ultima vreme, care m-ar mai determina să vorbesc? Că simt nevoia să vorbesc cu cineva şi să-i spun că sunt trist şi poate că ea ar fi singura din ultima vreme? Că aş fi numit-o „prieten” dacă m-ar fi lăsat? Că nici măcar în astfel de rânduri nu m-aş explica pe deplin? Puteam? Oricum nu m-ar fi crezut! Oricum ar fi fost o altă iluzie! Oricum am fi terminat supărându-ne!
„N-am nimic”, am zis scurt şi concis. Şi fiecare ne-am văzut de starea lui…

8 gânduri despre “N-am nimic…

  1. Da, puteai!

    Poate, dc o faceai, iți demonstrai că sinceritatea nu ti-ar fi fost împroșcată nici măcar de faptul că nu te-ar fi înțeles. Lucrurile frumoase în simplitatea și profunzimea lor, pe care le căutăm cu atâta ardoare, sunt murdărite și încetează a exista în clipa în care nu le mai dăm șansa să se manifeste…

    • Articolul acesta îmi pare mult mai „bătrân” decât data reală la care l-am postat :) și nu este scris pur și simplu, ci într-o anumită „cheie” dacă vrei, pe care la acel timp doar două persoane o știau, așadar înțelesul nu este cel aparent.

        • Nu, nu ai deranjat, mi-a plăcut ce ai spus, numai că nu a reflectat prea bine subiectivitatea „încifrată” (oricât de pompos ar suna) a textului de atunci.

          • Cu siguranță nu am folosit „cheia” originală – mi-ar fi fost imposibil:) Am folosit 2 sârme și am încercat să pătrund pe nesimțite:P
            App de subiectivitatea încifrată – am o credință înrădăcinată că oamenii vorbesc despre ei prin absolut ce este legat de ei și că, uneori, poți înțelege mai bine „arhitectura” unei situații din exterior. (v. Numele Trandafirului – Eco, scena în care cei 2 înțeleg structura clădirii din exterior)

          • Da, interesantă comparația ta. Dar mai există o teorie în psihologie care spune în felul următor: „harta nu este teritoriul”. Și oricum este adevărat că oamenii absolutizează în mod egocentric ceea ce ține de ei, ca atunci când ai o durere de măsea: pentru tine e chinul de pe lume, pentru cel de lângă tine e doar o durere de măsea :))

  2. Povestea aceasta mi-a amintit de acele monologuri ale lăuntrului, acelea în care ne desăvârşim în arta vorbirii, aceea cu tine însuţi, în peştera de lumini şi umbre din noi, în Valea Plângerii, vale în care ne ascundem şi plângem, dar nu ne plângem, departe de lumea în care te simţi atât de singur pe străzile oamenilor, acolo unde eşti doar tu cu însuţi, şi eşti sieţi, nu şi altora, pentru că lor li te-ai tăcut. Acolo, în lumea ta, unde îţi eşti esenţă; unde tu eşti lumea şi lumea eşti tu.

    PS
    Am văzut că „ni” s-a publicat articolul. Felicitări!

    • Ca de fiecare dată, descrierile tale mă surprind în mod plăcut și da „lumea ești tu și tu ești lumea”..

      * Felicitări ție pentru articol, eu doar l-am propus ca „bun de citit”.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*