Morfina zilnică

O seară ca toate celelalte, poate mai mult sau mai puţin tristă decât cea de ieri, dar la fel de banală. Aceeaşi cameră, acelaşi eu la lumina monitorului… Dar oare sunt acelaşi ca ieri, oare voi fi acelaşi mâine? Zilele se succed interminabil într-o viaţă de om aglomerată şi prea puţin „respirată”. Ne aflăm într-o rutină perpetuă şi chiar şi atunci când am crezut că am schimbat ceva, că am adus ceva nou în trăirea noastră, observăm că defapt nu este aşa. Ne învârtim într-un cerc vicios al conflictelor de tot soiul: bani, boală, gelozie, răzbunare, plictiseală, război… Dar câţi conştientizează că se află în conflict, în primul rând cu ei înşişi, apoi cu lumea din jur? Şi mai important, câţi ştiu cum să pună capăt acestui conflict, dacă putem vorbi de un „capăt” al conflictului? Poate suna exagerat, dar mi-e tare teamă că am învăţat să ne placă această stare, care momentan ne menţine pe o anumită linie de plutire, în lipsa oricărui alt mijloc de a atinge o viaţă paşnică. Paradoxal, nu? Sau doar un viciu de care ne vine foarte greu să ne despărţim? Multe întrebări, aproape nici un răspuns, iar prezentul… e doar o clipă de suprapuneri repetate. Iată timpul nostru, atât de preţios, atât de irosit: între răsărit şi apus rămânem aceleaşi umbre pe suprafaţa pământului! Noi nu ne schimbăm decât în măsura în care ne permite soarele. Din când în când mai adie un vânt, noi nu ne clintim. Din când în când mai cade o ploaie, noi nu ne udăm. Din când în când… aşa trece viaţa noastră!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*